2018 – o retrospectivă

Era cât pe ce să zic că anul 2018 a fost unul bun și era cât pe ce să fie unul bun, dacă la începutul lunii decembrie nu mi-ar fi murit câinele. Așa… mă bucur că trece anul ăsta și nu vreau să mi-l amintesc. Totuși, de dragul constanței, voi face un scurt exercițiu de amintire, pentru că la un moment dat făceam în fiecare sfârșit de an o amplă retrospectivă foto, Sebi face de mulți ani „Un an în cinci minute”, o retrospectivă video, și ar fi păcat să șterg cu buretele tot ce a fost frumos în 2018 din cauză că se termină trist.

Sper că m-am făcut înțeleasă. Uneori am impresia că scriu fraze alambicate și că mă complic fără sens… 

IANUARIE

Ianuarie a fost cea mai prolifică lună a mea, pentru că mi-am propus și am reușit să postez în fiecare zi câte un video pe canalul meu de YouTube. Am urmărit cu sfințenie cum creștea numărul de abonați – cu cât postez mai des, cu atât sunt mai mulți urmăritori, dar nu întotdeauna am ceva interesant de zis și cu un job full time, este chiar un efort să postezi ceva în fiecare zi. Canalul de YouTube, dacă vrei să crească, trebuie tratat ca un al doilea job. Nu am întotdeauna energia necesară. Astăzi număr 1.782 de abonați!

Dacă v-am făcut curioși, abonați-vă la canalul meu de YouTube! O puteți face de aici, cu un click pe buton – sau puteți să dați un like, un share, o măslină, o atenție.

Tot în ianuarie am conștientizat dependența de smartphone, dar am rămas doar la faza de „ar fi bine să nu mai…”. Detoxul telefonic încă se lasă așteptat, eu sunt la fel de dependentă de telefon. Un alt articol scris anul trecut și de care sunt mândră: Not dying este noul cool. Și mi-am făcut o cană personalizată, că tot primea toată bloggerimea căni cu caca de la McDonald’s (I SHIT YOU NOT!) și eu nu, prin urmare, mi-am făcut singură o cană cu caca. Nu glumesc. De asemenea, am constatat (din nou) că sunt pline drumurile de șoferi tâmpiți. Câți oameni au murit în accidente auto de atunci? Mii? Zeci de mii? Probabil. Este important ca fiecare dintre noi să-și apere pielea.

FEBRUARIE

Am fost la Iași cu mașina, drum lung și greu, mai ales pe zăpadă. Sebi a primit în teste (și apoi a păstrat) cel mai șmecher robot de bucătărie din câte s-au văzut prin casa asta: Tefal MasterChef Pro. De asemenea, am avut privilegiul de a mă afla pe scena pe care trupa Phoenix se pregătea pentru un concert. Mi-am adus aminte de copilărie și am decretat că ar fi bine să existe și pe alimente avertismente așa cum sunt pe pachetele de țigări, de exemplu. Că unele „mezeluri” ne fac mai mult rău decât un pachet de mahoarcă!

Mergând mult pe jos, am inspirat o grămadă de noxe și am fost… inspirată să scriu acest articol: NE SUFOCĂ MAȘINILE!

MARTIE

În martie, ziceam că eu aș interzice mașinile cu volanul pe dreapta, pentru că sunt periculoase și pentru cei care le conduc, dar și pentru ceilalți participanți la trafic. În aprilie, s-a dat o lege în sensul ăsta. În martie a murit Andrei Gheorghe, a fost un șoc, pentru că era tânăr. Moartea nu te întreabă câți ani ai. A fost atât de frig în martie, că am adus câinele de la curte la bloc. La minus 21 de grade Celsius, bătea un vânt de ne dărâma pe amândouă, dar ea stătea cu năsucul în vânt, că el îi aducea mirosuri de tot felul. A fost o drăguță, dar a cam suferit, pentru că nu realiza că e doar ceva temporar și viața la bloc nu a prins-o deloc.

APRILIE

În aprilie am scris despre mașini, despre somn, după care am dezvăluit motivul (secret) pentru care noi, femeile, nu avem niciodată suficiente haine. Nu în ultimul rând, am colorat niște trepte din oraș, cu bani din sponsorizări, de la prieteni și de la noi din buzunare, motiv pentru unii idioți să urle că am delapidat vopseaua sau așa ceva. Când vezi câți oameni proști îs în jur… nu prinzi curaj, dimpotrivă.

MAI

Am scris despre o oreoare, apoi mi s-a stricat un robinet și am profitat de asigurarea Enel Asistență, despre care am scris pe blog, am concluzionat că maturitatea este un mit. A murit un fost coleg, fost prieten, fost șef. Am fost atât de supărată pe el că nu am mers la înmormântare și nici numele nu i l-am pomenit. Ulterior m-am gândit la asta, la cât de mult a însemnat pentru mine la începutul carierei și cât de puțin a ajuns să însemne spre sfârșitul vieții lui. Aveți grijă cum vă trăiți viața, că așa își vor aduce aminte de voi cei care rămân după voi. Și-a mai murit ceva în mai: ziarul la care am lucrat mulți ani.

Am mai scris despre curățenia de pe conturile de socializare. Eu încă sunt la sub o mie de prieteni pe profilul personal. Nici pe aceia nu-i cunosc personal, dar îi mai șterg când îi descopăr în feed sau când e ziua lor de naștere. De asemenea, am împlinit șase luni de mers pe jos… susținut.

IUNIE

În iunie am fost la Iași și mi-am făcut „pohta ce-am pohtit”, aceea de a explora orașul după bunul plac, de a-i vizita muzeele, de a-l străbate în lung și în lat. Am întrebat: de ce mai faceți copii, dacă-i deranjul prea mare să îi mai și creșteți și educați? Nu mi-a răspuns nimeni. Am găsit un text motivațional scris de un fotbalist (care a fost) sărac și am scris din nou despre lucrurile care ne acaparează viețile.

IULIE

La jumătatea anului am ajuns, în sfârșit, la Salina Turda. De mulți ani voiam să mergem, dar pentru că era prea aproape… nu ne găseam timp pentru a o vizita. Bine că am bifat-o, că acum nu mai am mașină și nu mai aveam cu ce să merg. Am mai scris un text scurt despre inspecții, am răcit, și am grădinărit acasă. Adică am pus plantele de Aloe Vera în mai multe ghivece, că s-au înmulțit de numa’.

AUGUST

Am mers mult pe jos în august, într-o zi am făcut 25 de mii de pași, împreună cu Sebi, pe dealuri, m-am bucurat de vară, am scris despre terapia cu piatra de jad, și am fost din nou turist aproape de casă, mai precis, la Orlat, în județul Sibiu, unde am descoperit o perlă: Conacul Maria Theresa.

Din nou, am fost privilegiată: am avut ocazia de a vedea în premieră singurul hotel de patru stele din Hunedoara: Astoria. Astăzi, Sebi este managerul acelui hotel, dar când am fost să îl vizităm, împreună cu Traian Urieș, eram doar niște bloggeri curioși. Pentru că august chiar este o lună plină, am făcut și suc de roșii, zacuscă și alte minuni, la țară.

SEPTEMBRIE

Pasta de ardei copt am făcut-o în septembrie, după ce ne-am întors din concediul nesimțit de lung făcut la mare. A fost prima dată când am mers și noi, ca un cuplu de bătrânei, la mare, cu cazare rezervată dinainte, cu masă, cu tot tacâmul. A fost cam frig, dar am mers pe jos peste 100 de kilometri într-o săptămână și am vizitat de două ori delfinariul. Nu ne-am plictistit DELOC, a fost chiar o vacanță faină. Am scris mai multe gânduri după vacanță… și am mers din nou la Iași.

Mi-am schimbat buletinul; nu sunt fericită. În schimb, am fost fericită când am primit invitația de a merge la Sibiu, unde am învățat să pictez. Da, știu, și eu am fost la fel de surprinsă! Și am reușit să fac, cu puțin (…) ajutor, un tablou decent! Tot în septembrie, am descoperit cum va arăta presa online, în viitorul nu foarte îndepărtat. Am mai scris despre școală și de ce mor magazinele mici.

OCTOMBRIE

Highlight-urile lunii: ziua mea, testarea unui super-espressor de cafea și Webstock, nu neapărat în ordinea asta. M-am supărat pe Lidl, de fapt pe paznicii care te caută în geantă dacă nu ești îmbrăcat elegant, motiv pentru care n-am mai călcat de atunci prin magazinul lor. Și pe un popă m-am supărat; și pe Coca-Cola; ce să zic, nu a fost o lună grozavă.

Tot în octombrie am văzut filmul anului: Bohemian Rhapsody și am testat câteva produse. Nu în ultimul rând, am hotărât ca în 2019 să mă operez la ochi. O idee pe care am avut-o în urmă cu opt ani a prins viață.

NOIEMBRIE

În noiembrie, am decis să nu mai fiu atât de prietenoasă cu oamenii care nu merită atenția mea. Am tras și o concluzie înțeleaptă, de om bătrân, pe care v-o împărtășesc, că-s de treabă: dacă o persoană are obiceiul de a bârfi pe toată lumea (cu tine sau cu alții), să nu îți imaginezi că nu te va bârfi și pe tine. Ba poți fi absolut sigur de asta și ai mare grijă ce îi spui, pentru acea persoană informațiile furnizate de tine vor fi combustibil de ars la următoarea sesiune de bârfit! Oamenii, în majoritatea lor, sunt niște mizerabili; dacă nu am avea reguli și legi, ți-ar da în cap fără remușcări. Este greșit să presupui că toți oamenii sunt buni și că merită să ai încredere în ei. Asta e lecția mea; dacă vreți să v-o însușiți, bine, dacă nu, iară-i bine. Eu în 2018 am învățat ce era de învățat.

Pe lângă dezamăgirile legate de oameni, noiembrie mi-a adus o mașină stricată și o internare în spital, plus alte… drumuri la urgență despre care aleg să nu scriu aici. Am împlinit un an de mers pe jos constant, yay, mulți înainte!

DECEMBRIE

În decembrie, am vrut să fac Vlogmas, adică să filmez un video pe zi, de la 1 decembrie și până în ajunul Crăciunului; nu a fost să fie, în ziua a cincea a murit Codiță și nu am mai vrut să fac nimic. NIMIC. Am scris despre medici, despre reclamele cu muzică populară. 

Bineînțeles că dacă ar fi să mă uit pe Facebook la toate postările de peste an, aș face o cu totul altă poveste. Imaginile sunt majoritatea postate acolo și nu pe blog, iar eu nu mai am atâta răbdare cum aveam în urmă cu 10 ani, să fac retrospective foto… acum am ales doar să pun link-uri ale celor mai importante articole publicate pe blog în anul care se încheie și câteva video-uri, nu știu dacă relevante sau nu. Asta voi decideți.

Bine, pa, 2018! Aștept cu interes să trecem în 2019 și sper să nu mai pierd pe nimeni drag în anul care vine!

________________________________________________

Vrei să te anunț pe e-mail când mai scriu ceva?

Abonează-te aici:

2 thoughts on “2018 – o retrospectivă”

  1. Pfuaaai, ce repede a trecut anul asta. Da stiu, suna cliseic dar chiar a trecut extrem de repede.
    Cred ca ar trebui sa imi fac un fel de blog personal, ceva privat, in care sa imi notez, cu poze si clipuri, toate chestiile interesante pe care le-am facut in anul ala.

    Imi pare rau pentru cainele tau. Si noua ne-a murit unul din cainii de la tara, de batranete, ca mai apoi sa adoptam cel mai adorabil catelus. Din pacate, l-am adoptat fix in perioada cu Pastele si nu am avut timp sa il ducem la medic, asa ca s-a intamplat sa faca parvoviroza si sa moara, chiar daca am platit o poala de bani la o clinica. Era deja tarziu pentru el. Era prea mititel. A fost groaznic. La o saptamana dupa, l-am adoptat pe „thug life” asta, pe care l-am dus la veterinar de cum l-am luat de pe strada, nici n-am dat pe acasa cu el. Acum a crescut atat de mare, ca atunci cand sta in 2 labe, se sprijina pe umerii mei. E un dement si jumatate, dar e atat de adorabil, ca n-ai cum sa stai suparat pe el :))). Cand venim la tara si bagam masina in curte, sare pe capota, cu masina in mers si incepe si linge parbrizul :)))).
    Asadar, ca sa te incurajez, da-i o sansa noua unui catel. Te va iubi si iti va fi recunoscator. E grea viata dupa ce pierzi un caine, dar un alt pufulete o sa va umple golul din inima.

    Sarbatori fericite!!!

    1. Știu ce zici, dar nu e fezabil. Adică eu vreau o pufoșenie pe care să o țin în casă, iar Sebi visează boxer. Eu nu vreau câine mare în casă, știu ce înseamnă și unul mic și cum aș fi singura care face curățenie, iar la țară nu e OK să mai ducem un câine, având în vedere faptul că iarna ar rămâne fără ai mei. Deci… deocamdată nu. ȘI NU, PISICĂ NU VREAU.

      Ai putea să îți faci un blog pe WordPress.com, accesibil doar cui are parola sau privat. Chiar e uimitor câte lucruri „ratezi” la sfârșit de an dacă nu ai avea un reminder. Sebi în fiecare an se miră, când își face retrospectiva video, de câte chestii a făcut în anul respectiv.

      Sărbători fericite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.