Când artistul coboară de pe scenă

Viața m-a dus, de câteva ori, în spatele unor scene, în culisele unor evenimente. Nu de foarte multe ori și nu în spatele scenelor unde mi-aș fi dorit cu ardoare să fiu, dar mai mult decât your average Joe. Am avut noroc, pur și simplu, că nu am meritat eu mai mult decât alții să fiu în spatele scenei, pur și simplu așa s-a nimerit. 

Săptămâna trecută, am avut privilegiul de a mă afla pe scena pe care trupa Phoenix se pregătea pentru un concert programat în acea seară. Eu eram un pic mai în spate, să fim înțeleși. Apoi am coborât în fața scenei, la un rând și două scaune de Nicu Covaci. A fost pentru a doua oară când îl vedeam în carne și oase, prima dată fiind nu cu mult timp în urmă, când a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Hunedoara. Pentru tatăl meu, care a crescut cu muzica lui, a fost prima dată, însă. Și ca să înțeleg cum s-a simțit, mi-am imaginat cum aș fi reacționat eu dacă în fața mea s-ar fi aflat Klaus Meine sau Jon Bon Jovi. Nu că Nicu Covaci nu ar fi un MARE artist! Doar că eu am crescut cu altă muzică, am avut alți idoli. Pentru tata, Phoenix era TRUPA ROCK, singura.

Despre foștii membri ai trupei, numai de bine. Melodiile cântate de Phoenix de la înființare și până acum nu vor dispărea niciodată, așa că tot ce a compus și cântat Phoenix este muzica Phoenix. Că unii au plecat, alții au venit și apoi au plecat ca alții să le ia locul, este oarecum normal, având în vedere anul înființării trupei: 1962! Nicu Covaci spunea:

Formația Phoenix este ceea ce apare cu mine pe scenă. Două ore cine-i cu mine pe scenă este Phoenix. Phoenix este un produs, nu o gașcă. Este un produs spiritual, un produs artistic. Dacă toți care au trecut prin Phoenix ar face formații – cum încearcă ăștia acuma – ar fi nu știu câte zeci de formații Phoenix. Este absurd. (sursa)

Nicu Covaci este tânăr, în ciuda vârstei de 71 de ani. Are o soție frumoasă, elegantă, de care are grijă. Ea nu vorbește româna, așa că înainte de concert, Covaci se așează pe primul rând de scaune din fața scenei, lângă doamna lui, și urmăresc împreună repetițiile. De fiecare dată când are ceva de comunicat colegilor de trupă, își bagă două degete în gură și fluieră băiețește. De la o gălăgie de nedescris, brusc, muzica se oprește complet, ca în filme, și toți ochii sunt ațintiți cătr el. Și urechile sunt ciulite, pentru că Nicu are vocea cam răgușită și nu poate să strige. Tu dă-te mai încet, pe tine vreau să te aud mai tare, tu să faci așa. Fiecare membru îl ascultă și execută „ordinul”.

Am pus eu ghilimele, dar adevărul este că Nicu Covaci e un perfecționist. Ar putea relaxat să nu se mai preocupe, un fan adevărat nu stă să analizeze detalii tehnice sau să bage de vină că nu l-a auzit bine pe basist. Pentru fani, contează doar că sunt acolo, la câțiva metri de idolul lor. Și totuși, Nicu Covaci nu lasă niciodată lucrurile la voia sorții. Pregătirile pentru un concert, fie el și în sală, încep cu ore bune înainte și implică probe de sunet, repetiții, critică constructivă (este asta o cacofonie permisă?), repetiții și iarăși repetiții.

 

Mi-ar fi plăcut să pot scrie acest articol imediat după acel concert, pentru impresiile la cald, dar am fost atât de obosită când am ajuns acasă, încât a doua zi, sâmbătă fiind, am dormit până la ora 14. Apoi, pentru că nu știam prea multe despre toți acei oameni frumoși de pe scenă, am început să mă documentez.

În primul rând… nici nu știu cu cine să încep. Fiecare are câte o poveste, dar sunt doi artiști care m-au impresionat în mod deosebit. E Costin Adam, noua voce Phoenix, o voce puternică, nu cred că poate exista cineva căruia să nu-i placă vocea lui Costin, deși muzica e subiectivă, ca orice formă a artei. Costin are o poveste foarte faină: lucra la „spații verzi” în Ploiești, a ajutat la organizarea unui concert caritabil pentru renovarea unui spital (sau ceva de genul ăsta) în orașul lui, la concert a cântat Phoenix, Nicu Covaci l-a auzit cântând și după o vreme l-a chemat să cânte cu el. În Phoenix. Asta pare a fi o poveste desprinsă dintr-un roman, semn că viața bate filmul, dar și cărțile. Că doar de unde să se inspire și scriitorii?!

https://www.youtube.com/watch?v=cOQVbq8ogc8

Nu știu ce altceva să mai spun despre Costin: este un tip modest, pasionat de ceea ce face, este 100% pe scenă, cântă cu toată ființa lui și asta se vede, se aude, se simte. Și e foarte, foarte bucuros să fie pe scenă alături de Nicu Covaci & Co. Eu așa l-am văzut.

Și-apoi e Lavinia. Lavinia Săteanu este violonista trupei Phoenix, oricât de ciudat ar suna asta. Muzica Phoenix sună senzațional împreună cu vioara Laviniei. O să folosesc o expresie în limba engleză, pentru că mi-e greu să traduc: I am in awe. Femeia asta este senzațională. E o femeie micuță, dar atât de vioaie. Pe scenă, e toată un zâmbet. Cântă la vioară, dansează, se învârte ca un titirez și în tot acest timp, zâmbește sincer. Are doi băieți: unul are doi ani și ceva, celălalt este bebeluș. Pe bebeluș îl știu de anul trecut, când era (mare) în burta ei, iar ea era pe scenă, la fel de zâmbitoare, sărea și cânta la vioară! Acum, bebelușul are alt loc: un cărucior, unde stă cuminte, cu căști pe urechi (muzica mamei e OK, dar nu la volumul de concert), cât timp mama lui repetă pe scenă. Mama are grijă de el, după care se schimbă într-un outfit de rockeriță sexy, zâmbește larg și cântă la vioară dumnezeiește. Atât de frumos sună și atât de încremenită am fost când i-am urmărit solo-ul, încât nu m-am îndurat să imortalizez momentul.

Fiecare membru al trupei este special pentru că a ajuns acolo, pe scena perfecționistului Nicu Covaci. Eu nu am apucat să îmi fac o părere despre fiecare, dar mai vreau să-l menționez pe Flavius Hosu, tânărul toboșar de doar 17 ani (!!!), care cântă în Phoenix de la 14 ani. Nu se joacă, știți cum dă în tobele alea?! Și cu cât talent?!

Credeți-mă când vă spun că merită să ajungeți la un concert Phoenix, să-i vedeți pe oamenii ăștia. Deși obosită dincolo de cuvinte, am plecat de la Alba-Iulia încărcată de energie pozitivă!

Și ce-i cu titlul ăsta, Denisa? Ce se întâmplă când artistul coboară de pe scenă? Știți ce se întâmplă? De exemplu, acești artiști redevin… muritori. Își adună sculele, își împachetează viețile și pornesc spre următorul oraș, spre un alt concert, spre o altă scenă. Sunt oameni, la fel ca noi, dar atunci când ei sunt pe scenă și noi în fața lor, sunt idoli. Îi iubim, îi venerăm, îi aplaudăm pentru că fac CEVA FRUMOS, fac artă din nimic, out of thin air, cum ar zice americanul.

1 thought on “Când artistul coboară de pe scenă”

  1. Am asistat si eu de cateva ori la pregatirile de dinainte de un eveniment (soundcheck). E fain, mai auzi variante ale piesei pe care o stii de atata timp (variante de versuri, se distreaza oamenii), mai o gafa (e normal sa fie gafe la soundcheck, ca sa nu fie la concert), sau o gluma. Toate venite de la oameni pe care ii vezi de obicei pe scena, facand ceea ce fac fara greseli, balbe, cantand ce stii tu de pe albume sau de la radio/tv.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.