Pe mine mă îngrozeşte numai gândul că într-o zi o să mai pierd pe cineva. Începem să murim din ziua în care ne-am născut, ştiu asta, la fel cum ştiu că fiecare zi în care nu îi vezi pe cei dragi sau nu le arăţi cât sunt de importanţi pentru tine este o zi pierdută, pe care la un moment dat o s-o regreţi. Şi totuşi, moartea este atât de gravă, de definitivă. încât nu pot să mă gândesc la ea fără să mi se încleşteze dinţii – iar ăsta e cel mai mic „simptom”.
Săptămâna trecută am aflat despre o femeie cu care sunt vag înrudită că şi-a pierdut soţul. A făcut infarct şi a murit, cu toate că trăia într-o ţară civilizată, nu fuma, nu bea decât foarte rar, avea mereu grijă să mănânce sănătos, îşi făcea regulat analizele, ce mai, omul ducea o viaţă sănătoasă şi… s-a dus. Nu era chiar tânăr, dar soţia lui a rămas, din nou singură. Şi m-am gândit la ea cu toată compasiunea de care sunt capabilă. Să vă povestesc, pe scurt.
Pe când trăia în România, soţul ei a fost ucis. Erau tineri, aveau un copil de crescut, iar într-o zi s-a trezit că trebuie să-şi crească singură copilul, pentru că soţul ei a fost omorât – a fost urât de tot, dar nu intru-n detalii. Câţiva ani mai târziu, copilului, lăsat la bunici în vacanţă, i-a căzut un lemn în cap şi a murit. Din aşa ceva nu cred că-ţi mai revii niciodată complet. A slăbit mult, arăta de parcă ar fi plâns în fiecare zi [ceea ce nu cred că-i departe de adevăr] şi într-un final a plecat departe, ca să uite. Şi-a găsit, după mai mulţi ani, un bărbat, s-au căsătorit. Au petrecut câţiva ani frumoşi, iar acum a rămas din nou singură. Cu cel de-al doilea soţ care azi a fost şi mâine n-a mai fost la morgă, se aşteaptă ca tatăl ei, bolnav de cancer, să se stingă oricând.
Ce-i spui unui om care a avut o viaţă aşa cum am descris-o eu mai sus? Ce cuvinte de încurajare, ce îmbărbătări, ce să-i mai aducă mângâiere? Cum s-o simţi, biata de ea, când tot ce a iubit moare? Eu, una, mă înfior când mă gândesc câtă forţă a avut şi are să treacă peste toate necazurile. Ştiu că se spune „să nu-ţi dea dumnezeu cât poţi duce”, dar de ce unii au de dus cruci mai grele decât alţii? De ce unii trăiesc fără nici o grijă, în timp ce alţii duc vieţi care par să fie marcate numai de întâmplări negative?
În lumina acestor evenimente, m-am gândit la felul în care priveşte un unchi de-al meu viaţa: ne naştem, trăim şi murim, e normal să fie aşa, de ce să plângi când moare cineva? „Să faceţi bine să nu plângeţi după mine când oi muri”, le-a spus copiilor. Cum să nu plângi?
Am fost alături de Tomata, cu sufletul şi cu browserul, de când a rămas fără părinţi. Am plâns la fiecare articol despre tatăl ei, la fiecare articol despre mama ei, la fiecare aducere aminte. Am plâns cu toate că nu i-am cunoscut părinţii, am încercat să mă pun în locul ei şi am plâns cu lacrimi de crocodil. Repet: cum să nu plângi? Care e reţeta pentru a privi moartea ca pe un eveniment normal, pe care trebuie să-l aştepţi şi de care să nu te temi?
Dacă o are cineva, îl rog să mi-o dea şi mie.
Moartea inseamna despartire. Biblia spune ca moartea este plata pacatului . Moartea este mijlocul prin care omul trece in alta dimensiune . Biblia vorbeste si de moarte a doua . Moartea are inceput si va avea un sfarsit .
Ce este moartea a doua? Ce păcat are un copil de cinci ani, de trebuie pedepsit cu moartea? Dar unul care se naşte bolnav incurabil și moare la câteva luni?
@Necula:
In religie moarte=iad,pieire iar viata=rai, lumina, vesnicie (viata vesnica gen). In contextul asta moarte inseamna plata pacatului. Moarte de pe pamant e doar o trecere. Nu poti sa zici ca cineva a murit sau s-a imbolnavit sau a patit vreo nenorocire pentru ca a fst pacatos.
Nu cred că există aşa ceva…
De azi dimineaţă de când am citit articolul de pe telefon m-am gândit că trebuie să răspund.
Nu e neapărat un subiect cu care sunt „excesiv” de familiară, însă m-am confruntat anul trecut cu moartea. Moartea în forma ei cea mai dureroasă când mi-a murit Bunica (aproape ca o mamă, cea mai bună prietenă, sprijinul absolut, persoana care m-a iubit cel mai mult pe lume etc etc).
Şi am DECIS să privesc moartea ca pe o eliberare. Mi-e cel mai simplu să mă gândesc că moartea vine ca o eliberare de la greutăţile vieţii, de la durere, de la tristeţe, de la suferinţă, de la muncă epuizantă. Da, cred cu tărie că moartea e o eliberare :(
Şi mi-e mai bine aşa.
Ferice de tine, cum ar zice bunica mea! :)
M-am confruntat acum 5 ani si jumatate cu moartea bunicului, care era asa cum o descrii pe bunica ta si inca mi-e foarte greu. Mi se pare ceva wow cum gandesti si ca ai reusit sa fii mai bine, dar din pacate nu toti reusim, probabil ca sunt mult mai slaba (desi n-as fi crezut asta despre mine). Si totusi, eu am fost privata de bunic, dar femeia asta cum rezista, cu atatea pierderi…?
E greu să găseşti o definiţie sau o explicaţie.
Deunăzi am auzit un scurt monolog în referinţă. Poate este în legătură cu subiectul postării tale, poate doar mi se pare mie…
Încerc să o reproduc, fără a încerca să îmi imprim asupra zicerii convergenţa şi formarea de care dispun.
Omul spunea: „Gândiţi-vă că noi cei de aici (cei care avem viaţă, n.r.) avem o dublă misiune pe pământ. Să avem puterea să trăim şi să ne vedem înainte de viaţă şi datoriile noastre care ne-au fost dăruite de divinitate şi să putem să ne amintim de flacăra existenţei celor ce nu mai sunt aici. Pe când ei, cei care s-au mutat, pot doar să vadă şi să se îngrijească doar de noi, cei rămaşi de pe urmă.”
Şi cred cu tărie că, şi prin această abordare”, totul capătă alte dimensiuni ale percepţiei. Ale noastre ca fiinţe vii, poposite în goana noastră cosmică în raiul pe care îl numim viaţă.
Restul face parte din tocmai acest univers în care noi suntem picături de ploaie şi soare revărsat în valuri de lumină şi căldură.
Cu tot ceea ce implică acest pasaj: bucurii, fericire, durere, boli, reuşite, lacrimi sau zâmbete, amintiri sau uitări.
Dar toate aceste depind în primul rând de noi şi de experienţele ce ne formează, ne călesc, sau ne îngenunchează.
Niciodata nu mi-a fost frica de moarte (si nu incerc sa par mare si tare de la tastatura). Tot timpul mi-am spus ca o data si o data o sa se intample si mi-am dorit ca atunci cand se intampla sa pot zambi :)
De curand am trecut printr-un accident destul de grav si mi-am dat seama ca in toti acesti ani am fost o egoista cand am vazut cat de mult a suferit familia mea, doar gandindu-se la acest lucru.
Acum, recunosc mi-e frica de moarte si ma ingrozeste gandul ca incetul cu incetul se vor stinge persoane apropiate mie si eu la randul meu voi lasa un loc gol in sufletele unor persoane care m-au iubit.
Zilele trecute imi povestea cineva de un apropiat care a murit la 35 de ani intr-un mod stupid: a cazut dintr-un copac cu coloana intr-o teava ruginita… But wait, there is more! Desi nu cred in asa ceva, se spune (familie de la tara, da?) ca familia acestui baiat este blestemata, pentru ca niciun barbat, de cateva generatii, nu a apucat batranetea: au murit in razboaie, in accidente si tot asa. Super ciudat.
Acum cativa ani s-a stins cineva foarte apropiat mie. Nici acum nu m-am obisnuit ce ideea. La fel, om tanar, 36 de ani. Cancer. Cand am insomnii ma tot gandesc la moarte si asa, dar e oribil, si incerc sa gandesc pozitiv si sa imi alung ideile astea din cap. :)
Eu cred ca mereu am privit moartea ca o eliberarea si mereu m=am temut de alte chestii decat moarte, cum ar fi suferinta eterna dar o moarte nedorita si timpurie oare nu e suferinta eterna?
Ciudat e ca sunt tanar si parca si impacat de ani buni cu ea.
Uf, abia acum am ajuns la articolul tau.
Stii, cand am cumparat coroana pentru tatal meu, langa mine era cineva care cumpara una pentru un copil de 14 ani. A fost primul moment, in tot socul pierderii tatalui meu, in care am vazut moartea ca o normalitate. Moartea tatalui meu, nu a copilului, pentru ca mi se pare ceva imposibil de suportat sa-ti pierzi copilul. E lucrul de care ma tem cel mai mult pe lumea asta.
Cu lipsa te obisnuiesti, dar cand vezi ca mor oamenii in jurul tau, e greu sa te desprinzi din cosmarul asta. Dupa ce-a murit tatal meu, timp de 3 ani, n-a trecut an fara sa aud ca au murit tatii unor prieteni, bunici, mame sau pur si simplu prieteni. parca se deschisese un robinet si ma intrebam de unde si de ce atata moarte?
Am terminat acum doua zile Hotul de carti si o sa ma straduiesc sa ma gandesc ca moartea e asa cum a inchipuit-o Markus Zusak. Blanda, cu suflet, cu durere si cu lacrimi. E un gand prostesc de care ma agat, dar orice te ajuta sa treci peste durerea pierderii oamenilor dragi, trebuie exploatat la maxim. Ca sa nu-ti pierzi mintile.