De jumătate de an, pe jos

Cândva prin luna noiembrie 2017, am luat hotărârea să merg pe jos de la serviciu acasă. De atunci, dimineața iau autobuzul către birou, iar după-masa plec pe jos. Sunt câțiva kilometri buni până acasă: cam patru, pe care eu de multe ori îi lungesc, mergând pe un traseu mai șerpuit. Niciodată nu merg pe același traseu, am noroc că pot alege între mai multe variante / străzi / cartiere. Rutele diferă pentru că altfel m-aș plictisi. 

Când m-am mutat în orașul ăsta lung, maximul de distanță pe care o parcurgeam pe jos era de un kilometru; și mai eram și fumătoare. Nici scările nu le urcam pe jos decât atunci când nu mergea liftul. Acum, dacă într-o zi nu pot să îmi fac pașii, nu mă simt în largul meu. Nu îmi mai place să stau închisă între patru pereți, vreau să merg, să explorez, să mă cațăr (atât cât îmi permit genunchii) și să aud din telefon notificarea de Goal achieved.

Știu că nu voi fi niciodată o alergătoare. Știu că așa vorbesc și alergătorii despre patima pasiunea lor: a început timid, acum simt nevoia să alerg zilnic. Dar eu nu pot să alerg. Nu că nu știu sau că nu vreau, fizic nu pot, nu mă țin genunchii. După prea mulți kilometri de mers pe jos mi-e greu și am nevoie de tot felul de artificii și ajutoare, de alergat nici nu se pune problema.

  • La fel ca alergătorii, am papuci speciali pentru mers.
  • La fel ca alergătorii, mă mănâncă undeva dacă nu merg pe jos într-o zi.
  • La fel ca alergătorii, îmi place să descopăr, mergând pe jos, atât propriul meu oraș, cât și locurile noi în care ajung, dar asemănările se opresc aici.

În iarnă am mers cu bocancii pe care câțiva ani i-am ținut pe raft, pentru că erau prea grei ca să conduc cu ei (așa mi s-a părut, ulterior am condus fără să-mi dau seama ce am în picioare), iar pe dealuri nu mergeam ca să am nevoie de bocanci. Nu sunt cine știe ce, dar au făcut față cu brio temperaturilor de -20 de grade din iarna 2017-2018. Când a venit căldura, m-am bucurat că pot în sfârșit să merg cu noii mei Skechers Burst Alter Ego… noi, dar cumpărați din iarnă, cu gândul la primăvara care va veni. A venit, i-am luat la plimbare, dar parcă tot vechii Skecherși sunt mai comozi.

Primele zile au fost grele. În primele săptămâni, ajungeam acasă și mă mutam în frigider, devoram tot, pentru că eram obosită de la mersul pe jos, nu? Acum mănânc regulat, astfel încât nu mi se mai face niciodată foame de lup, iar când ajung acasă, oricât aș fi mers pe jos, aștept să se facă ora de masă și atunci mănânc.

Aș fi absurdă să spun că mersul pe jos nu m-a ajutat deloc. Am dobândit o oarecare condiție fizică*, grăsimea de pe picioare se transformă, încet, dar sigur, în mușchi, probabil că voi scăpa într-un an de bulanele groase pe care le am și voi avea picioarele pe care mi le-am dorit mereu, dar nu am făcut niciodată nimic în sensul ăsta.

*Eu chiar am crezut că sunt mai rezistentă și că pot merge pe jos fără probleme, până duminica asta, când am urcat cu Sebi și cu Traian (tipul ăla care a luat tot județul la pas, prin vânt și ploaie, cu câinele și un rucsac după el) pe dealuri. Ei urcau, eu gâfâiam; e-adevărat că aveam în spate ghiozdanul pe care, oricât ar fi de mare, reușesc întotdeauna să-l umplu, dar nici măcar asta nu e o scuză pentru felul în care mi se tăia respirația de la un pic de urcuș.

Vorbeam despre ajutoarele externe. Pentru zilele când nu am chef de oameni și nici de împrejurimi, am Google Play Music – ascult muzica mea la telefon (cu căști, evident) sau mă îmbărbătez cu aplicația Aaptiv. Pentru articulații, mă ajut cu ArtroHelp, colagen sub formă de praf pe care îl iau, cu unele întreruperi (că uit!), de câteva luni. Îmi aduc aminte atunci când mă dor genunchii și imediat îmi prepar un păhărel. În opinia mea, ArtroHelp nu are gust bun, dar când ești adult, mănânci și pământ dacă știi că îți face bine – cel puțin așa sunt eu.

Ce vreau să zic? Nu e ușor. Nici o schimbare radicală nu este ușoară, dar nimic nu-i imposibil. Când mi-am luat mașină, am zis că nu o să mai cobor din ea, că o să duc și gunoiul cu mașina și așa a fost. Rezultatul? M-am mai îngrășat, nu mergeam pe jos aproape deloc, ajunsesem chiar să mă cert cu Sebi că el mereu comenta dacă parcam departe de intrarea în supermarket-uri, iar eu îi explicam, nervoasă, că aia e singura mișcare pe care o fac, deci măcar atât să mă deplasez pe jos. Acum vin, mai vioaie sau mai leșinată, cu rucsacul în spate, fără prea mari probleme. Cu mașina la cumpărături mergem când avem de luat treburi voluminoase, altfel, merg cărate și cu cârca. Și nu de zgârcită fac asta, ci pentru că așa simt eu. Vreau să ajung la performanța de a merge la Deva (10 km până la mall) pe jos. Nici nu-i mult, doar că e de mers pe lângă mașini, că nu am curajul s-o iau pe dealuri; nu încă!

Nu am slăbit mergând pe jos. Am depus mai mult efort, ajungeam acasă ruptă de oboseală și de foame și mâncam, poate mai mult decât dacă aș fi venit cu mașina. Dar mi-am lucrat mușchii, continui să o fac, iar la un moment dat, rezultatele, care acum abia dacă se disting, vor fi cu adevărat vizibile. Și eu voi fi atunci și mai mândră de mine. Mă bucur că nu m-a părăsit voința după primele zile de mers pe jos, prin frig. Nu am murit la -20 și ceva de grade, când nici nu mai știam cum arată soarele și totul în jur era gri, ba mai și ningea, de-a dracului, așa că nu cred că o să mor nici la +40, deși am, într-adevăr, o problemă: simt poluarea mașinilor. 

NE SUFOCĂ MAȘINILE!

Cu mașina, parcurgeam distanța de la lucru până acasă în 5, cel mult 10 minute. Pe jos, fac 40 de minute dacă nu mă opresc niciunde, dar asta se întâmplă foaaarte rar. Deci stau cam o oră pe zi pe trotuar, pe lângă mașini, iar uneori efectiv simt că mă sufoc. Pentru problema asta caut o soluție care să nu mă facă să arăt ca un japonez la metrou.

Și m-a mai ajutat ceva: aproape în fiecare seară, aproape cu religiozitate, am postat pe Facebook, într-un album pe care îl văd doar prietenii mei, numărul de pași parcurși în ziua care se încheie. Și am adunat o grămadă de poze (screenshot-uri), astfel încât aproape de fiecare dată când mă întâlnesc cu prieteni de pe Facebook, sunt întrebată: „Și, câți pași ai făcut azi?” sau „Merge treaba cu pașii?”. E un sentiment fain.

Iată, în luna aprilie 2018 am parcurs 87 de kilometri pe jos și am stat doar 30 de ore cu fundul în mașină, dintre care jumătate au fost într-un drum de Pitești.

Foto: Mersu’ pe jos, autor: Piti Tangchawalit, de la Shutterstock

7 thoughts on “De jumătate de an, pe jos”

  1. Felicitari si la mai mare! Clar, iti trebuie o bratara fitbit, ca sa monitorizezi mai bine pasii, avand in vedere ca te tii de treaba :)

    La partea cu slabitul, nu ai cum sa vezi rezultate atat de repede. Sunt totusi 6 luni, avand in vedere ca nu ai umblat la alimentatie. Dar, cu pasi marunti, se aduna rezultatele frumoase! Important e ca ti sa imbunatatit conditia fizica, ceea ce extraordinar.

    Si da, iti dau dreptate la partea cu poluarea. Ma uit la biciclisti prin Bucuresti si efectiv realizez ca este destul de periculos sa inhalezi noxele alea, mai ales cand ai plamanii solicitati la maxim, de la efort. E ca si cum ai fuma, sau ai sta in fum de tigara. E teribil, desi pedalatul este atat de sanatos…
    Eu inca ma rezum la mers pe jos prin parc si cam atat.

    1. Am umblat la alimentație în sensul că mănânc la ore fixe. Dar după ce am văzut niște rezultate, m-am cam „liniștit”. Oricum, e clar, vara asta transpir tot! Deja sunt bronzată și e abia mai, niciodată nu am fost atât de bronzată pe brațe… eventual doar pe brațul stâng, ca taximetriștii/șoferii.

  2. De cand zic si eu sa ies la alergat …. offf, trece vara si nu reusesc sa dau kilogramele jos. Ma oftic pentru ca imi lipseste ambitia. :( Ti-ai monitorizat greutatea de cand faci miscare, ai reusit sa dai ceva jos? Si eu tot cu picioarele am probleme. :D

  3. Mutandu-ma din oras am devenit dependent de masina, asa ca nu mai pot merge la lucru pe jos.
    Am tot zis ca incerc cu bicicleta, dar anul trecut inca nu dadusera drumul la dusuri la noi la firma. Anul asta vad ca le-au terminat, asa ca o sa incerc. Si pentru ca am vazut niste schimbari nu tocmai placute, am demarat operatiunea „jos burta”: fara bere, mai putina paine, mai putine paste.

      1. :) Asa-mi inchipuiam si eu, dar am vrut sa fiu sigur, ca acum la moda sunt niste papucei cu blanitza :D

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.