Deşteptul care le ştie pe toate

Sunt convinsă că există în fiecare firmă, mai mare sau mai mică, un deştept care are impresia că le ştie pe toate, care, chiar dacă a fost angajat ca instalator, poate să-şi spună oricând părerea despre calculatoare, sisteme de operare, periferice, fluturaşi şi pliante, fotografiile folosite la realizarea acestora, culori, fonturi, culoarea mochetei, mobilier… aţi prins ideea, el este deşteptul firmei.

Am avut de făcut nişte agende pentru o firmă, chestie pentru care m-am trezit cu noaptea-n cap, la ora la care, în alte zile, mă culc. După vreo trei ore de somn, la 8 jumate eram la firma respectivă, cu gândul la cafeaua fierbinte pe care aş fi putut s-o beau acasă, dacă n-aş fi pus două linguriţe de ness în loc de una singură şi la o ţigară, orice fel de ţigară, plămânul meu s-ar fi mulţumit şi cu un Carpaţi la ora aia. Am stat într-un birou două ore ca să „alegem nişte poze”, timp în care pe-acolo s-au perindat tot felul de personaje. Printre oamenii veniţi cu diferite treburi, apare şi-un Gigel hiperactiv.

– Ce faceţi aici?
– Alegem poze pentru agende şi felicitări.
– Aha. Hai să văd şi eu ce-aţi ales. Aşa, bun, bun, asta nu, nici asta, nu. nu, nu, nu, domnule, astea nu-s bune! De unde aveţi pozele astea?
– Sunt de pe DVD-urile de la firmă.
– Aha. Păi nu-s bune.
– Dar noi alegem doar câteva, nu le folosim pe toate. Sunt câteva sute de poze!
– Da, bine, treaba voastră, că voi ştiţi, eu nu mă bag.

Deşteptul firmei a dispărut pentru câteva minute [îl bănuiesc de hiperactivitate cauzată de prea multă cofeină], dar s-a întors cu forţe proaspete. Mă întreabă:

– Şi felicitările cum le faceţi?
– Cum spun şefii Dumneavoastră.
– Dar unde le faceţi?
– Acasă.
– Şi ce, aveţi maşină de făcut felicitări acasă?
– Nu.
– Dar pe ce le faceţi?
– Pe calculator.

Pleacă din nou, dar – aţi ghicit – revine şi cere să vadă încă o dată pozele. Când a început să apese cu unghia pe monitorul LCD, mi-am simţit arcul braţului cum se scurtează. Pune mâna încă o dată şi te plesnesc!, urlam în gând.

După o oră jumate de chin, timp în care am reuşit să „lucrăm” efectiv maximum 30 de minute, am ieşit la ţigară. Gigelul era acolo, cu o cană de cafea în mână. Cafea! Cine i-a dat cafea? Dacă ar fi angajatul meu, nu i-aş da voie să stea mai aproape de doi metri de filtrul de cafea! Mi-a mai pus vreo trei întrebări tâmpite, după care mi-a zâmbit larg, explicându-mi [cred că a simţit că mai are puţin şi-l pocnesc]:
– Nu te supăra pe mine, eu şi-aşa nu ştiu ce faceţi voi acolo, mă bag şi eu în seamă, că doar ai văzut că habar n-am!
– @$#@%*()*$#&!!!!!!!!!!!!!!!