Dragi părinți, dar mai ales, dragi mame de copii școlari,

Mâine începe școala. Sunteți deja de câteva zile/săptămâni în febra pregătirilor, ați cumpărat până și buchetul de flori pe care copilul vostru o să i-l dea mâine doamnei, hăinuțele sunt pregătite, pantofiorii noi sunt și ei în hol, ghiozdanul e făcut, ați pregătit chiar și pachețelul pentru mâine.

Mai rămâne să vă gândiți și la celelalte aspecte, dincolo de partea materială, de ghiozdănel cu Minionii, de rechizite de calitate mai bună sau mai proastă. 

Dacă vă e greu să vă puneți în locul copilului vostru, gândiți-vă cum vă simțeați voi când luați o notă proastă și trebuia să o prezentați părinților, care urmau să vă semneze carnetul de note – dovada de necontestat că au luat la cunoștință ce pușlama au acasă. Era nasol, nu-i așa?

Mai țineți minte cum vi se strângea stomacul când urma ședința cu părinții? Când ați luat o notă mică în teză? Cât de mult mai contează toate astea acum, astăzi, în viețile voastre de adulți? Cât de mult credeți că mă afectează pe mine acel 1 luat în teză la istorie, în clasa a șaptea sau a opta, pentru că încercasem să copiez, iar proful avea o zi proastă?

Sunt atâția copii terorizați mai degrabă de presiunea pe care o pun pe ei părinții decât de materia și așa prea încărcată de la școală. Aproape fiecare profesor are pretenția să fii eminent la materia lui, tu te uiți în jurul tău și nu înțelegi: de ce naiba dai teză la limbile latină și franceză, când tu îți doreai doar să înveți engleza foarte bine?

Școala reprezintă o perioadă importantă din viața unui om, dar nu este totul. Poate că sunt eu foarte diferită de ceilalți oameni, nu știu, ce știu e că am fost singura fată care nu a plâns când s-a terminat clasa a XII-a. Am fost oaia gri – nu chiar neagră, pentru că nu îmi plăcea să tocesc toate materiile pe care le consideram – și le consider în continuare – inutile. Nu pentru toată lumea, nu pentru cei care își doresc să învețe, ci pentru mine.

Mie mi-a plăcut să citesc și să scriu, dar nu să învăț pe de rost… cum naiba se numeau? Comentarii? Erau un fel de comentarii/analize ale operelor literare, făcuți de alți autori, iar noi trebuia să învățăm pe de rost – sau măcar să știm destul de bine despre ce era vorba acolo – aceste comentarii: ia spune tu, puișor, ce crede X că a vrut să spună autorul în opera sa? Și tu trebuia să turui ce credea altul că a vrut să spună altul. Tu fiind doar un fel de suport pe care se înregistra informația, ca să fie dusă mai departe… nicăieri!

Nu am vrut să învăț decât noțiuni de bază din chimie, fizică, matematică. Nu aveam să le mai folosesc niciodată – și eu știam asta, profii știau asta, dar totuși, materia e sfântă și trebuie parcursă, bifată, învățată, elevul trebuie ascultat și notat, chiar dacă nu are absolut nici un fel de aplecare către ea.

Am văzut atâtea și atâtea cazuri de elevi care s-au sinucis sau au fugit de acasă de teamă că părinții îi vor certa sau bate pentru notele proaste. Crești un copil până la 10-15 ani și apoi îl terorizezi și-l determini să își ia viața sau câmpii din cauza unor lucruri de care peste 10 sau 20 de ani veți râde? Ce rost are?

Trebuie găsit un echilibru. Nu zic să-ți lași copilul să se ducă la școală ca la discotecă, ba chiar ar fi indicat să te ocupi de el și să îl educi suficient cât să discearnă singur că nu e OK să se îmbrace ca pentru bal și să iasă din casă așa.

De asemenea, elevii care le vorbesc urât profesorilor ar trebui exmatriculați sau pedepsiți, fără discuții. Dar dacă ai un copil care nu-i deloc pasionat de matematică, iar tu ești un mic geniu, te rog, nu-i impune să o înțeleagă – nu o va face nici măcar de dragul tău!

Lasă-l să-și urmeze pasiunea, chiar dacă se apropie de clasa a IX-a și nu știe încă ce-i place. Explică-i doar că dacă merge la un liceu cu profil nepotrivit, o să aibă patru ani de regrete. Să fim serioși, eu nici la 33 de ani nu știu sigur-sigur ce vreau să fac în viață și pentru asta n-am murit, ba chiar am făcut mai mult decât să supraviețuiesc în cei 15 ani care s-au scurs de când am terminat liceul. Și nici nu-mi curge din gură.

Revenind: copilul tău o să aibă și-așa destule probleme pe cap, cu colegii care vor pune presiune pe el să fie ca ei, cu cei care îl vor trage de mânecă pentru un chiul organizat, cu cei care îl vor bate / bullying-ul este un termen pe care nu îl prea auzi în școlile românești, dar vă asigur că există.

Vorbiți deschis cu copilul vostru, încurajați-l să nu vă ascundă nimic, nu îl certați pentru note sau calificative și mai presus de toate: nu-i tăiați aripile, o face destul sistemul românesc de învățământ!

Foto: Going to school, First day at school, ambele de la Shutterstock, poza cu fetele îmbrăcate ca niște centuriste e de pe Facebook.