Florenţa, Italia, martie 2013

Am ajuns la Forlì cu WizzAir. Deşi iniţial m-a enervat faptul că trebuia să plec cu un bagaj de mână minuscul, preţul final al biletelor m-a convins că avioanele roz-mov sunt cea mai bună alegere atunci când nu vrei să-ţi dai toţi banii pe transport. Pentru două bilete Timişoara-Forlì am plătit 70 şi ceva de lei. Am stat ca în autobuz, am avut bagaj de mână mic, dar nu ai cum să comentezi, la banii ăştia, pur şi simplu nu ai cum!

La pas, prin Florenţa

Una dintre cele opt zile petrecute în Italia a fost destinată plimbării prin Florenţa. Sigur că o zi nu e suficientă pentru a vizita un oraş atât de mare, dar atât eu, cât şi Tata, eram cu gândul la maşină, nu-mi ardea prea mult de plimbat şi vizitat. Am „bifat” câteva obiective importante, dar nu am stat la cozi ca să intrăm în Dom sau în alte clădiri, ne-am mulţumit să le admirăm de afară.

Am văzut în Florenţa mai multe scutere decât oriunde altundeva, am întors capul după sute de maşini faine – mi-au plăcut mult Lancia Ypsilon, noul Ford Ka şi Fiat Panda, am fotografiat clădiri vechi şi oameni de tot felul, am mers pe jos până mi-au intrat picioarele în fund şi în fiecare seară a trebuit să mă doftoricesc cu Leviogel, un unguent-gel care conţine Diclofenac sodic, ca să mai pot merge şi a doua zi. Altfel, mi s-au umflat genunchii, în fiecare seară adormeam aproape plângând de durere şi dacă nu m-aş fi tratat, mi-ar fi fost foarte greu dimineaţa.

Într-o altă zi, am „bifat” IKEA şi Esselunga, un foarte mare supermarket. Evident, nu puteam să vin de acolo cu mâna goală. Ce mi-a plăcut la Esselunga este că pentru clienţii fideli există mici cititoare de coduri de bare cu care îţi poţi face self check-out, adică le scanezi pe măsură ce le pui în coş şi la sfârşit plăteşti şi pleci, nu mai trebuie să stai la coadă şi nici să aştepţi ca vânzătoarea să îţi scaneze fiecare produs în parte. Nu am testat sistemul, deşi aveam cardul de fidelitate al prietenei mele, pentru că nu m-am înţeles prea bine cu limba italiană şi nu am vrut să mă încurc în ştiinţă. Poate data viitoare.

Dacă ajungeţi prin Florenţa, să nu rataţi Ponte Vecchio – podul vechi peste râul Arno, pe care se află mici coşmelii de aproximativ 3×3 metri şi care au fost toate transformate în magazine care vând aur. Pesemne că la cât de mare e chiria, nu se justifică să vândă altceva în afară de metale şi pietre preţioase. Am văzut aici raţe şi banane din aur – cât de cocalar să fii să-ţi cumperi o banană de aur???

Turnul din Pisa

În ultima zi în Italia, Alina ne-a dat maşina ei ca să mergem în Pisa şi să vedem turnul înclinat. A fost exact aşa cum mă aşteptam să fie: foarte fain. Chiar dacă l-am văzut în sute de poze, nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai când eşti la câţiva metri de el şi vezi cât de înclinat e, de fapt. Şi lui Mufică i-a plăcut. 

Fiind mai aproape de mare, Pisa este mai însorită, aerul e altul, cerul mai albastru, dar şi plouă mai des, motiv pentru care toate străduţele din jurul turnului sunt pline de negri care vând umbrele. Şi la zecile de tarabe din piaţa care găzduieşte turnul am văzut multe umbrele pe care turiştii le cumpărau, pentru că nu toţi folosesc Taft, deci coafura nu prea rezistă.

Pentru a vedea turnul nu a trebuit să plătim nimic, dar ne-am cam învârtit în căutarea unui loc de parcare. Sunt trei tarife în zona A: 1,75 euro pe oră în imediata apropiere a turnului, 1,20 euro un picuţ mai departe şi 60 de cenţi pe oră ceva mai departe. Nu foarte departe: într-o oră am mers pe jos din parcare până la turn, am căscat ochii la turn, am făcut zeci de poze, am cumpărat nişte suveniruri după ce le-am văzut aproape pe toate, am stat la coadă la WC şi tot am ajuns înapoi la timp.

Cardurile de fidelitate

Mai toate magazinele mari sau firmele de servicii le oferă clienţilor posibilitatea de a-şi face carduri de fidelitate. Şi la noi mai sunt, are şi Penny Market, au şi benzinăriile Mol, dar nu am avut parte de nici un beneficiu concret de pe urma deţinerii acestor carduri. Le-au făcut pentru că dă bine să ai servicii de fidelizare şi ca să bifeze o căsuţă într-o prezentare care ajunge pe laptopurile şefilor din străinătate.

• La spălătorie, ai un card de fidelitate pe care îl alimentezi cu bani şi îl foloseşti mai uşor în fiecare maşinărie.
• La IKEA, card de fidelitate cu care beneficiezi de reduceri la anumite produse. Nu durează mai mult de cinci minute să îţi faci chiar tu unul, se imprimă pe loc şi îl prezinţi la casă când faci cumpărături.
• La METRO, evident, card de client fără de care nu poţi face cumpărături. Nu am înţeles niciodată logica celor de la Metro. Nu-i laşi pe toţi să intre pentru că te vrei super exclusivist? Atunci de ce arăţi ca un depozit en-gros din anii ’90?
• Dacă îmi amintesc bine, până şi la supermarket-ul cu produse pentru animale ţi se oferă un card de fidelitate. Da, italienii au supermarket-uri cu mâncare şi alte produse pentru câini, pisici şi alte animale de companie mici.

Concluzii

MÂNCAREA. Italienii – cel puţin cei din Toscana – au un sistem tare ciudat: dimineaţa beau o cafea şi „fac colazione” [adică iau micul dejun, care de cele mai multe ori constă într-un croissant sau alt mic produs de patiserie] pe fugă, chiar din picioare. La prânz, mănâncă ceva uşor, cum ar fi un sandwich cu prosciutto crudo, iar la cină se dezlănţuie. Cina constă în aperitiv – brânzeturi, prosciutto, creme de brânză, pâine prăjită cu usturoi şi ulei de măsline, roşii etc; primul fel de mâncare – orez sau paste cu diverse sosuri şi eventual cu nişte legume sau carne; cel de-al doilea fel de mâncare – ceva greu, consistent, cum ar fi carne la grătar cu garnitură; desert sau dolcetti – prăjituri, tiramisu, îngheţată etc.

SCUTERELE. În apropierea gării din Pisa am văzut mii de scutere noi, toate de aceeaşi culoare, aliniate frumos în aşteptarea maşinilor care să le ducă la viitorii proprietari. În oraşe, printre maşini se strecoară zeci, sute de scutere. Motociclete, mai puţin, dar scuterele sunt peste tot. Am văzut fete, femei, chiar şi o bunicuţă pe un scuter. Sunt mai rapide decât bicicletele şi mai uşor de manevrat decât maşinile. Asta nu înseamnă că nu sunt şi multe maşini. Multe-multe-multe, dar dacă toţi italienii care-şi permit şi-ar cumpăra maşini, nu le-ar mai ajunge străzile şi aşa aglomerate. Am văzut puţine taxiuri şi majoritatea erau… ghiciţi? Dacia Lodgy!

ROMÂNII DIN STRĂINĂTATE. Am tot auzit că odată ajunşi în ţări străine, românii uită de unde au plecat şi nu fac decât să bălăcărească ţara de unde au plecat şi oamenii care încă o mai populează. Ba mai mult, că românii se feresc de alţi români ca dracu’ de tămâie şi că preferă să se împrietenească cu localnicii decât cu alţi români. Poate că aşa o fi, dar românca mea m-a tratat regeşte, a avut grijă să nu-mi lipsească nimic [mai puţin Internetul, dar nu a depins de ea, pentru că nu avea decât abonamentul de pe telefon], mi-a dat maşina ei ca să vizitez ce era de vizitat, mi-a pus la dispoziţie casa şi a făcut chiar tot ce i-a stat în puteri ca să plec din Florenţa cu maşina în stare de funcţionare. Asta după ce tot ea mi-a găsit-o şi a umblat cu mine pe la toate birourile şi insistuţiile, că singură nu m-aş fi descurcat niciodată să le fac pe toate într-un timp atât de scurt. Jos pălăria şi mai uşor cu criticile aduse românilor de dincolo, că nu sunt toţi la fel!

ŢIGANII. Vă mai amintiţi cum era înainte să se deschidă graniţele şi să plece toţi ţiganii în Europa? Era rău, era plin de ei peste tot, cerşeau, furau, jefuiau. Acum sunt împrăştiaţi prin toată Europa şi ne fac ţara şi numele de ruşine. Nu are rost să ne ascundem după deget şi să-i numim romi defavorizaţi, pentru că nu am face decât să ne minţim singuri. Ţiganii plecaţi din România există şi ei sunt brandul nostru de ţară poate cel mai cunoscut. I-am văzut şi prin Florenţa, cu fuste şi cu priviri de câini bătuţi, cerşind – că doar n-or să muncească! Mi-a fost ruşine şi am evitat să vorbesc româneşte pe lângă ei. Pe de altă parte, cât timp mai stau în România, mă bucur că nu mai sunt aşa de mulţi aici. Las’, să mai vadă şi Europa cine sunt cei pe care ne acuză că-i discriminăm şi să se mai sature şi alţii de ei.

PREŢURILE. Mi s-au părut mai mici decât în Austria. Mâncarea e doar puţin mai scumpă decât în România, dar salariile le permit să îşi cumpere hrană sănătoasă şi să nu se îndoape cu E-uri cancerigene.

MUNCA ŞI DISTRACŢIA. Ca şi în oraşele mari de la noi, oamenii pleacă de acasă dimineaţa şi se întorc seara, rupţi de oboseală. Asta se întâmplă de luni până vineri, sâmbăta e zi de curăţenie, spălat haine şi primenit. Sâmbătă seara se iese la cină cu prietenii sau se merge la discotecă, iar duminica e zi de odihnă, în care, teoretic, nu faci nimic. Practic, sigur mai rămâne ceva de făcut de sâmbătă.

Poze

Pentru că sunt prea multe ca să le urc aici, le-am pus pe Picasa şi pe Facebook. Ceea ce vedeţi aici e doar un embed, dacă vreţi să daţi un like, daţi-l întâi sub articol şi apoi pe pagina de Facebook a blogului.

Cele mai faine poze, cu câteva excepţii, au fost făcute de Tata. Nu că vreau să-l laud, dar are ochiul mai bun decât mine şi chiar face fotografii, nu poze…

Eu apăs pe buton în speranţa că din 15 cadre tot îmi iese unul, el îşi caută întâi unghiul perfect, încadrează, apoi declanşează. Mno, răbdare de ardelean!