În căutarea trecutului

Azi am reuşit, după trei săptămâni în care doar visam la o plimbare în timpul serviciului, bineînţeles; altfel n-au nici un farmec plimbările astea! – să hoinăresc pe străzile Devei. Şi cu ocazia asta mi-am dat seama că Deva chiar este oraşul meu de preferat. Iubesc Orăştia, pentru că acolo am stat în primii 12 ani din viaţă, mă fascinează Timişoara şi Clujul, primul pentru că acolo m-am născut, iar al doilea… pentru că e pur şi simplu superb, dar tot Deva rămâne marea mea iubire.

De câteva săptămâni mi se întâmplă nişte lucruri ciudate. Uneori mă gândesc – din senin – la locuri în care nu am mai fost de mulţi ani şi pe care le uitasem cu desăvârşire. Şi simt nevoia [the urge] să revăd acele locuri. Nu prea ştiu cum să explic, dar e un sentiment foarte puternic şi la un moment dat chiar îi spusesem lui Sebi că poate aşa ţi se întâmplă înainte să mori. :D

Unul dintre acele locuri în care nu am mai fost de 21 de ani [!] este în Deva, într-una din clădirile foarte vechi din centrul oraşului. Partea proastă este că, în douăzecişiunu de ani, până şi clădirile vechi s-au schimbat mult şi nu mai ţin minte exact locul în care trebuie să mă întorc. Întotdeauna am admirat clădirile astea vechi doar la faţadă. Îmi închipuiam cum arată pe dinăuntru, dar pentru că n-am avut ocazia să intru în prea multe, n-am rămas decât cu ce mi-am imaginat. În clădirea de care vorbesc eu funcţiona, pe la sfârşitul anilor ’80, un club al pensionarilor, unde bunicul meu mergea în fiecare după-amiază şi juca „remy”, adică rummy. De câteva ori, m-a luat cu el. Habar n-am de ce mi-am amintit asta după atâţia ani, cert este că îmi doresc enorm să mai urc scările acelea şi să revăd încăperea în care se întâlnea bunicul meu cu prietenii lui.

Aşa se face că azi, motivată de impulsul de a revedea măcar curtea interioară a clădirii cu pricina, am pornit, cu aparatul foto pe umăr, spre centrul vechi al Devei. Petru prima dată în 26 de ani, am privit Deva cu alţi ochi; cu ochii unui turist ajuns pentru prima dată aici. A fost superb. După o oră printre cotloanele ascunse, gangurile şi aleile din spatele blocurilor, m-am simţit extraordinar. Am admirat şi fotografiat clădiri pe lângă care am trecut, nepăsătoare, de sute de ori, am redescoperit liniştea de altădată în jurul blocurilor din centru, am simţit, după mulţi ani, aroma strugurilor copţi în via din faţa unui bloc… magnific!

Las fotografiile să vă convingă, dacă eu n-am reuşit, că merită să încerci să redescoperi locurile prin care treci fără să ridici privirea şi să le vezi frumuseţea.