Prajitura cu salam

Se intampla pe la inceputul anilor ’90.
Locuiam in Orastie si am iesit cu parintii la restaurant, unul dintre cele circa doua care existau in oras. Nu cred ca era vreo ocazie speciala, dar tin minte ca nici nu ne prea omoram cu iesitul la restaurant.

Mama, mare iubitoare de piţă, a comandat o pizza. Nu o pizza anume, ci singura „reteta” disponibila.

Nu mai mancasem niciodata pizza pana atunci si am vrut sa comand si eu una. Atunci, tata mi-a spus:

– Iaaac! Mananci prajitura cu salam?

De atunci, nu am mai mancat pizza multi ani. Imi imaginam pizza ca fiind
literalmente o prajitura cu salam. O prajitura delicioasa, cu crema de ciocolata, peste care au fost presarate cubulete de salam de vara. No, cine ar mai fi mancat pizza in conditiile astea?

In urma cu vreo 10 ani, lucrurile s-au schimbat. Am indraznit sa gust „prajitura cu salam”. Evident ca mi-a placut, cu toate ca prima bucata am mancat-o tot cu gandul ca mananc prajitura cu salam…

Acum, nu doar ca imi place pizza, dar o si mananc cu placere.

…si ce-mi mai place mie sa vorbesc despre piţe si ciocolate cand sunt la cura de slabire! [Dar despre asta, intr-un articol]

Dacă ai găsit o greșeală de redactare, mi-o poți semnala selectând textul cu pricina și apăsând Ctrl+Enter. Mulțumesc!

5 thoughts on “Prajitura cu salam”

  1. Da, imi amintesc de genul ala de pizza. Un blat gros si insipid, cateva bucati de salam, mari cam cat unghia de la degetul mic, si aruncat deasupra cativa stropi de bulion. De mozarella, ton, masline sau oregano nu putea fi vorba.
    …dar ce tare eram cand ieseam seara la o pizza. :-)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.