Într-o lume în care bunurile pe care cândva le numeam „de folosință îndelungată” sunt fabricate cu termenul de expirare în minte, constat că e tot mai greu să găsești instrumente pentru reparații sau cârpeli.
Sigur, e plină țara de magazine de materiale de construcții (Dedeman, Praktiker, Obi, Hornbach etc.) pentru că toată lumea are nevoie tot timpul de îmbunătățiri, mai ales când materialele au prețuri tot mai mici, dar în special pentru că lucrurile pe care le schimbăm prin casă au fost și ele create cu scopul de a fi înlocuite în cel mult câțiva ani.
Vă dau un exemplu: când ne-am mutat în Hunedoara, adică acum 16 ani, ai mei au cumpărat un robinet („baterie cu monocomandă”) pentru bucătărie. Sunt 16 ani și încă merge perfect. Ceilalți au fost schimbați de mai multe ori, pentru că se spărgea ceva, se rupea garnitura, naiba știe ce se întâmpla. La fel, sistemul de tras apa din rezervorul WC-ului trebuie schimbat cam o dată pe an, pentru că se rupe nu știu ce naiba la el. Și nu ai ce face, pentru că nu găsești un sistem mai scump, dar care să știi că te va ține câțiva ani. Pur și simplu toate mizeriile costă 30 de lei, le cumperi acum și la anul te întorci după altele, pentru că trebuie să trăiască și Dedeman, Praktiker, Obi, Hornbach etc.
În paranteză fie spus, mi-ar plăcea să stau de vorbă cu cineva de la fabrica nemțească Miele, să aflu cum fac ei ca produsele să coste de două-trei ori mai mult decât celelalte de pe piață, dar totuși să țină de câteva ori mai mult. Cum au reușit să nu dea faliment, punând pe piață electrocasnice care nu se strică după 5-10 ani, ca restul?
Anul trecut am fost în Moldova. În Republica Moldova. De mulți ani îmi doream să ajung acolo, simțeam că va fi, în multe feluri, ca o întoarcere în trecut, în România de dinainte de 1989. Mă așteptam să fie totul gri și trist, să dau peste magazine Alimentara și Aprozar cu marfă puțină, să găsesc doar mașini vechi, coapte și cârpite. Tata m-a și avertizat că risc ducându-mă cu mașina în Republică, pentru că se știe că la bulgari se fură mașini și…
No, am scris și anul trecut despre experiența din Republica Moldova: dacă în Serbia m-am simțit bogată, în Moldova m-a pufnit râsul când am văzut mai multe mașini scumpe (de lux) în Chișinău decât în București. Nici vorbă să-i intereseze pe frații di pisti Prut mașina mea veche de cinșpe ani! Nu era atâta sărăcie câtă mă așteptam să văd, dar nici brandurile românești și/sau europene, cu care eram obișnuită de acasă, nu prea erau prezente în Moldova. Supermarket-urile noastre nu au ajuns acolo și am dat peste un magazin universal așa cum erau și la noi, înainte să preia mall-urile „controlul”.
În acel super magazin universal cu vreo 6 niveluri am găsit tot felul de bunuri pe care în România nu le mai găsești. Pe piața românească, cred că 80-90 la sută dintre mărfuri sunt fabricate în China. Acolo, bineînțeles, multe erau importate din Ucraina și Mama Rusie.
Am găsit un raion de marochinărie. Aveau un etaj cu materiale la metru, metraje. Puteai să îți cumperi din magazinul universal ață și ace, precum și materiale din care să-ți croiești chair tu hainele. La noi, hainele au devenit bunuri consumabile, tricourile sunt transparente și costă 20 de lei. Astfel, au dispărut sau sunt pe cale de dispariție și meseriile care aveau legătură cu întreținerea și repararea obiectelor.
Înainte, croitoresele erau printre cele mai vizitate meseriașe din oraș. Îți luai o haină care trebuia ajustată, o duceai la croitorie. Ți se rupeau cizmele, le duceai la cizmărie, pantofii la pantofar, ascuțeai cuțitele și foafecele la tocilărie, reparai ceasul la ceasornicărie. Până și ștrampii („colanții”) cu firul fugit se duceau la remaiat, pentru a mai fi purtați o vreme.
Astăzi, când tricoul costă 20 de lei, ce să mai cauți cu el la croitorie? Să ți-l ajusteze și să-ți ceară câți bani pentru asta? 20 de lei? 30 de lei? Când se rup cizmele, fie le lipești cu super glue, fie le arunci și iei altele, că oricum moda se schimbă. Când se strică ceasul, îl arunci și iei altul, dacă nu e Rolex. Swatch lansează mereu colecții noi de ceasuri.
Nu mai suntem încurajați să reparăm obiectele stricate. Trebuie să cumpărăm altele, ca să trăiască și producătorii și importatorii și transportatorii și vânzătorii. Numai că resursele sunt limitate și se termină… și o să avem o planetă plină de gunoaie, de mărfuri de proastă calitate folosite o dată și apoi aruncate.
Toate bunurile de folosință îndelungată au devenit produse consumabile. Mobila o schimbăm pentru că se demodează sau vedem tot felul de emisiuni de unde ne vin idei de „redecorat”, parchetul nu se mai rașchetează & lăcuiește, ci se schimbă (că e laminat și nu din lemn masiv), folosim mașina câțiva ani și ne luăm alta, că n-are rost să bagi bani în piese auto și reparații când îți permiți una nouă, în rate sau leasing etc.
Trist.