Ieri am fost până într-un oraş vecin cu nişte prieteni şi fetiţa lor de cinci ani. Este poreclită Duracell, pentru că e ca un titirez, când e sus, când e jos, acum se joacă, acum aleargă, este atât de energică încât trebuie să fii mereu cu ochii pe ea şi oboseşti numai uitându-te la după ea.
În oraşul vecin am mâncat pizza, iar la întoarcere, în maşină, obosit după o zi de plimbat cu motocicleta pe coclauri, Sebi a închis ochii, „ca să facă economie de vedere”. Bineînţeles că Duracell încă mai avea chef de joacă şi de pus întrebări, Sebi nu coopera, aşa că ea era cam nemulţumită de aspectul ăsta. Eu am întrebat-o la un moment dat: „De unde ai atâta energie? Cum de mai poţi să te joci, să te agiţi atâta? Cred că ai transformat cele două felii de pizza în energie pură!”.
Scumpetea de fetiţă a zâmbit, apoi a stat cuminte câteva clipe. Creieraşul ei analiza ceea ce tocmai îi spusesem. După câteva minute, a venit şi replica:
– Înseamnă că Sebi a transformat pizza în somn!
Copiii spun lucruri trăznite? Da, dar uneori sunt mici genii. Duracell e adorabilă, le „scoate” când te aştepţi mai puţin.
Da, uneori sunt mici genii. Şi le place enorm când sunt apreciaţi pentru aceste „perle”. Dar ai văzut că pot fi şi extrem de obositori. Cred că Sebi îşi indusese somnul.