Mă gândeam la un personaj din peisajul public hunedorean şi la al său blestem: să fii un excelent pamfletar, să ai abilitatea de a croşeta cuvintele în aşa fel încât să-ţi iasă, de fiecare dată, câte un pulover senzaţional, care gâdilă exact în locurile potrivite, şi să-ţi iroseşti talentul scriind despre un singur om, hai, cel mult doi.
Să baţi aceeaşi monedă zi de zi, până când oboseşti şi tu, obosesc şi cititorii, oboseşte toată lumea. Şi apoi s-o iei de la capăt. Fără glumă, fără exagerare, mi se pare trist. Şi mie mi se mai pune pata pe câte cineva, dar nu aş putea trăi ani de zile urând un singur om.
Sunt sigură că există vreun studiu psihologic pe tema asta şi sunt aproape convinsă că dacă eşti atât de preocupat de o persoană încât ajungi s-o studiezi îndeaproape ca să-i găseşti defecte, în cele din urmă vei dezvolta un fel de afecţiune faţă de „victima” ta. Probabil că e un fel de sindrom Stockholm, dar pe invers. Sau pe dos, ca să folosesc un termen tot din tricotaj croitorie.
Zic şi io – şi nu vă obosiţi să întrebaţi despre cine-i vorba, că nu o să vă spun. :)
Sanatate multa, tare, timpul spate-n vindecare.