Am descoperit, nu de mult, un reality show britanic cu titlul Obsessive Compulsive Cleaners. Ajuns deja la sezonul al doilea, show-ul prezintă câteva persoane diagnosticate cu OCD [tulburarea obsesiv-compulsivă] care încearcă să ajute, timp de trei-patru zile, la curăţarea unor locuinţe… aglomerate.
Unii le-ar zice cocini, alţii ar prefera să le dea foc decât să se apuce de curăţarea lor, dar obsessive-compulsive cleaners şi-au asumat misiunea de a le curăţa. Scopul este ca dezordonaţii să vadă că se poate trăi mult mai frumos într-o casă curată şi fără prea multe lucruri aşezate claie peste grămadă, în timp ce „prea ordonaţii” să iasă puţin din zona lor de confort şi să mai lase de la ei atunci când vine vorba de perfecţiunea în curăţenie.
„Dacă un lucru poate să strălucească, va străluci”, spune una dintre persoanele diagnosticate cu OCD şi obsedată de curăţenie. O alta îşi rade în fiecare zi tot părul de pe faţă, ca să fie sigură că nu rămâne nici urmă de microbi. Majoritatea urăsc părul de pe corp şi îl dau jos în fiecare zi, ca să nu se îmbolnăvească. O tânără, bolnavă ca şi mama ei, nu a mai lăsat-o pe mamă s-o îmbrăţişeze de câţiva ani. Una cheltuie sute de lire sterline anual pe Domestos şi alte produse de curăţenie care conţin substanţe puternice; a ajuns atât de dependentă de clor, încât mirosul înţepător nu o mai deranjează deloc. Una îşi curăţă vasul de toaletă cu cola, folosind cam cinci PET-uri mari pe zi doar pentru asta.
Majoritatea obsedaţilor de curăţenie folosesc aspiratorul de câteva ori pe zi şi aspiră nu doar covoarele sau podeaua, ci şi patul. Lenjeria de pat se schimbă zilnic şi unul dintre protagoniştii show-ului nu mai doarme de ceva timp în patul lui, pentru că îl deranjează cutele pe care le face cearşaful. Şi pe alea le îndreaptă cu ajutorul fierului de călcat. Casele lor sunt mai mult decât curate; sunt sigură că sunt mult mai mulţi microbi în spitale decât în băile obsedaţilor de curăţenie.
În sezonul al doilea, echipa „curăţătorilor” a pornit în căutare de microbi în locurile pe care noi le considerăm obişnuite, dar care pentru ei sunt adevărate surse de mâncărime a pielii: o terasă, un magazin de încălţăminte, toaleta unui tren, câteva restaurante şi fast food-uri. Dotaţi cu un aparat „de mână” care analizează microbii şi afişează instantaneu rezultatul pe un ecran şi câteva beţişoare „de urechi” sterile, aceştia se îngrozesc când văd că farfuria pe care le este adusă mâncarea de la terasă arată un rezultat de peste 1.000 de unităţi. Tot ce este sub 500 este considerat sigur pentru prepararea mâncării; aparenta mizerie de pe masă a returnat un rezultat de 3, deci super curat şi dezinfectat, dar nici „mizeria” de pe farfurie nu pune în pericol sănătatea consumatorului.
M-am amuzat când am văzut cât de murdari sunt pantofii noi dintr-un magazin, toaleta din tren [probabil că astea sunt la fel de murdare peste tot, nu arătau cu mult mai bine decât cele din trenurile româneşti], dar şi când am văzut cât de curat era WC-ul uneia dintre obsedatele de curăţenie: aparatul a arătat doar câteva unităţi, parcă vreo 5.
Eu m-am amuzat, dar îmi dau seama cât de traumatizant trebuie să fie pentru bolnavii de OCD traiul de zi cu zi. Să nu poţi bea o cafea în oraş de teamă că te îmbolnăveşti, să îţi comanzi hainele şi papucii exclusiv online în speranţa că nu au mai fost atinse de multe alte persoane, să umbli în permanenţă cu gelul antibacterian în buzunar sau în poşetă şi să îţi petreci până la OPT ORE PE ZI făcând curăţenie nu poate fi uşor!
De când mi-am conştientizat micile obsesii, eu am început să le controlez. Iată că, pentru mine, publicarea lor pe blog a avut un efect terapeutic. Odată recunoscute, am început să le ţin în frâu. Mi-am lăsat volumul boxelor sub 50 sau peste 50, mi-am vopsit unghiile în culori diferite, nu mai caut să folosesc câte două pişcători [clame] de aceeaşi culoare pentru un tricou pus la uscat, încerc să ignor lucrurile care nu sunt aşezate în linie, încerc să nu mai împing cu ţigara scrumul într-un colţ al scrumierei şi aşa mai departe.
Partea bună, de când am început să mă uit la Obsessive Compulsive Cleaners, este că am aruncat o grămadă de lucruri, inclusiv haine, care îmi aglomerau inutil camera. A urmat, apoi, bucătăria. Mi-au rămas nouă sertare din totalul de 15, dar pe astea o să le golesc când schimb mobila de bucătărie cu totul – şi tot atunci o să scap şi de farfuriile şi oalele adunate de-a lungul timpului şi pe care nu le prea folosim, ca să nu zic că nu le folosim deloc, dar le păstrăm, că poate într-o bună zi ne vin 100 de musafiri şi nu avem suficiente farfurii pentru toţi!
Eu numar patratele din pardoseala si incerc sa tin piciorul fix intr-un patrat de genul fara sa calc cu varful linia din fata. Cand realizez ce fac, ma ia cu rau. :)))
Numar copacii de pe drum, sa vezi graba cand sunt mai multi si pierd sirul….iar ma ia cu rau cand realizez ce fac.
Cand sunt la baie si ma primenesc pt noua zi fac in felul urmator: ma spal pe maini apoi dau cu creme pe fata, iar ma spal pe maini aranjez parul, ma spal pe maini, ma machiez ma spal pe maini, Asta in conditiile in care sunt proaspat iesita de sub dus.
si mai sunt…..la fel ca si tine stiu ce se intampla si incerc sa ma controlez. suntem multi, oricum. :))))
@ioana: Bucăţile de gresie – check. Ţinut piciorul în pătrat – check.
Numărat copacii – check.
Spălat pe mâini – din fericire, nu atât de des, deşi dacă mă dau cu cremă trebuie să le spăl.
As vrea o persoana din asta deranjata pe post de menajera. Nu cred ca as avea ce sa comentez legat de calitatea serviciilor, probabil ar sterge si praful de pe becuri :))
@Maddy: Îţi dai seama că e de vis! Aşa e mama mea, un picuţ deranjată în sensul bun, aşa că de când mă ştiu locuiesc într-o casă în care nu se face curăţenie de toamnă sau de primăvară, pentru că se face mereu curăţenie, ca să fie tot timpul TOTUL spotless.
Cred ca e frustrant, numai cand am citit m-a palit o anxietate nasoala. Cred ca persoanele respective sunt stresate tot timpul, mereu ii nelinisteste ca e o scama pe covor sau ca au varsat o picatura de cafea pe covor. Cat despre „piticii” astia mai mici, ca ai tai, cu totii ii avem sub diferite forme. Unul dintre piticii mei este ca nu pot sta linistita intr-o camera, daca in alta este aprins un bec si nu e nimeni in acea camera. Si nu din economie, ci pt ca imi sta pe creier. Sau altu’ : imi verific slitul de la panataloni de vreo 5 ori dupa ce am iesit din vreo baie publica :)
@Ramona: Şi nu doar petele şi scamele îi obsedează, de când am văzut primele trei episoade din sezonul al doilea, de fiecare dată când mă găsesc într-un loc public posibil murdar, mă gândesc „ce-ar face OCD-iştii?”. Şi nu le e uşor. Cum să mergi la un WC public, cum să pui mâna pe clanţă, pe robinet, iarăşi pe clanţă? Brr, chiar nu le poate fi uşor!
Şi eu am obsesia asta cu stins becurile peste tot. Şi cu şliţul la fel. Cred că oi fi păţit-o vreodată şi de atunci verific de trei ori decât să risc să apar cu fermoarul deschis.
Sa faci rime e solemn, ciocanelul bate-n lemn.
@bihoprel: Aş vrea să-ţi răspund în rime
Dar constat că nu mă ţine!
Versurile nu-s de mine
Şi mă cam fac de ruşine.
@Denisa Bârgău: Poti sa zici, nu te abtine :) ca zici bine
Am placerea azi putin, intru-n cercuri si m-abtin, salutand evantai fin.
@Denisa Bârgău: nu azi, ci razi, am tastat prea repede…
Toti avem manii, in secolul nostru, XXI, am ajuns sa fim din ce in ce mai schimbati.
Cred ca omul se transforma incet spre a fi un robot, la asa interiorizari obligante fara prea multe posibilitati de exteriorizare, daca o tine tot asa, va parcurge secolul mai luminat ca oricand, cu un eu din ce in ce mai salbatic, dar sa fim atenti : este o autoretrogadare care se poate opri ? Cu divertisment, care pe langa diversitate presupune si amuzament.
Auto-scurtcircuitarea de la griji.
Dar cum sa te exteriorizezi daca nu ai catre cine ? La touch-screen-uri ? Si acolo este nevoie de oameni veseli care fragezesc maniile si descretesc tulburarile, cercurile mintii in care ne autoinchidem.
Sigur nu au viaţă uşoară, săracii oameni. Mai văzusem ceva oarecum similar, tot într-un show, dar nu de asemenea amploare. Era un tip care se ocupa ca meserie de organizarea casei şi avea o locuinţă model. M-a amuzat un prieten de-al lui, care spunea că dacă vrei să-l superi sau să-l enervezi, poţi să te duci şi să-i scuturi un sertar, deranjându-i ordinea perfectă din interior.
Pe partea cealaltă, este adevărat că toţi avem mici probleme, ticuri şi obsesii, pe care este foarte bine să le recunoaştem. Şi eu am avut cu anii, obsesia ordinii şi a lucrurilor la linie. M-a ajutat soţul şi copilul să mai scap de ele, dar am şi conştientizat că o iau cu capul dacă nu mă adaptez. Şi tot mai am ceva reminiscenţe, după ce fac curăţenia săptămânală, cam două zile mă aplec să iau orice scamă văd pe jos. Simpatic, comentariul Ioanei!
@Mihaela Dămăceanu: Nici mie nu-mi place să-mi fie deranjată dezordinea. Cumva, chiar dacă toate lucrurile sunt împrăştiate, „in the back of my mind” ştiu exact unde este fiecare obiect şi-l pot localiza uşor. Dar dacă te bagi în dezordinea mea, m-ai terminat.
eu am o matusa de genul care daca ne punem toti la masa, dupa ce-a terminat din farfurie fuge repede s-o spele, la fel si cu ceilalti membri de la masa, cum termina unul cum ii suteste farfuria s-o spele. scame pe covor? sa vezi cum sare pe ele. orice foloseste spala imediat, fie aragaz, ghiuveta, orice.
cu toate astea, nu are problema cu microbii, ci doar e disperata dupa curatenie.
autoretrogradare (multumesc)
Am si eu probleme de genul acesta. Nu suport sa vad lucruri aruncate prin casa si nu pot sa ma opresc pana cand nu sunt toate aranjate la locul lor. Cand vad asa ceva parca imi „trage” cineva de creier. Stiu ca este ceva anormal ce fac dar ce sa fac… Incerc pe cat posibil sa ma mai abtin.