Codiță, dovada vie că, vorba aia, câinele-i ca omu’

Acesta este un articol destul de lung care se vrea și puțin comic pe care ar fi trebuit să-l scriu pe blog. Dac-aș fi putut. Dar nu pot momentan așa că-l scriu aici și l-oi transfera când oi putea.

Sebastian Bârgău, pe vremea când nu avea blog – 5 martie 2019

Cei care mă au prieten pe facebook, cei care nu mă au dar mă urmăresc și haterii care nu mă urmăresc dar sunt la curent tot ce scriu știu cine e Codiță. Codiță e câinele nostru. Zis și câinele ignifug, acest jagdterrier ne mănâncă zilele de vreo șase ani de când a fost integrat în grupul nostru select.

Primul an și ceva nici măcar nu ne-a privit în ochi. Serios. Era tot timpul cu ochii pe mâini sau picioare, suspicios. I-a trecut după ce a mai înaintat în vârstă.

Codiță (cunoscută și drept Codi de către prietenii apropiați) a fost câine de curte. A păzit cu dârzenie câteva mii de metri pătrați de grădină timp de șase ani. E singurul animal care a supraviețuit și continuă să supraviețuiască în acel perimetru îngrădit. Are la activ o grămadă de victime: găini, pui, șopârle, pisici, șobolani, arici etc. În acel perimetru apărat de Codiță nici măcar coropișnițele n-au curaj să muște din vreun cartof.

Dar, după șase ani de libertate, aer curat și lipsă de lanț la gât, Codiță s-a trezit îngrădită.

Denisa, văzând prognoza meteo și ceva coduri de frig, s-a gândit că trebuie să salvăm câinele de la îngheț. Câinele ăla care doarme pe gheață și transpiră. Câinele ăla la care-i bagi în cușcă perne să doarmă pe moale și el le scoate cu dinții, le rupe și se pișă pe ele ostentativ, apoi se întoarce să doarmă pe ciment. Codiță adică.

Am plecat val vârtej la haciendă să luăm câinele, să nu înghețe. L-am urcat cam cu forța în mașină, că nu prea voia. Când a văzut că mașina iese cu el pe poartă s-a blocat. În condițiile în care excursiile astea sunt doar către veterinar, i-am citit în ochi întrebarea: „Oare-s bolnavă? Ce naiba oi avea, că eu mă simt bine…?”.

N-am ajuns la veterinar, am ajuns la Hunedoara. Și acolo a ieșit omul din câine.

Știi cum te comporți atunci când nu dormi la tine acasă ci la vreun prieten/rudă/străin și te trezești înaintea lui dimineața și stai, stingher, în camera ta și aștepți să se trezească măcar una dintre gazde? Ei bine, așa era Codiță. Obișnuită ca pe la 5-6 să latre la oile sau vacile care treceau pe drum, se trezea la orele alea și stătea doar ea cu gândurile ei până se mai auzea ceva mișcare în casă. Nu se pișa, nu se căca, nu nimic. Pur și simplu stătea în camera în care dormea și aștepta mișcare.

Cum se trezea careva, cum sărea și ea. Se gudura pe lângă tine, îți stătea în picioare, nu te puteai mișca.

Cu scosul afară a fost complicat. Fiind câine de țară adus la oraș, pișatul și căcatul n-au fost prioritățile lui ci mirositul. După șase ani de aer curat și doar miros de vaci și oi când aduci câinele la oraș și simte mirosul tuturor haitelor de câini și de pisici, uită și de mâncare. Singura problemă a fost hamul și lesa, restricții cu care nu era obișnuită. Le-a suportat, ce să și facă.

Problema a venit când am remarcat că a noastră Codiță nu se cacă. O fi constipată, ne-am zis. Hai să-i dăm și supă, nu doar carne. Nimic. Pișa tot, de căcat nimic.

A trecut codul, am repatriat-o. Ieri la prânz Codiță a revenit pe pământul ei. Zăpada era de vreo 15 centimetri, neatinsă. Primul lucru pe care l-a făcut când a sărit din mașină a fost să alerge în colțul grădinii și să se cace. Pentru că așa-i când ajungi la buda ta. S-a ținut ea cât s-a ținut, dar și când a ajuns pe pământul ei, la buda ei, ce și-a mai dat drumul…

Apoi lătratul. N-a scos un sunet, cu excepția câtorva scânceli, cât a stat la bloc cu noi, când a ajuns pe tarlaua ei lătra de parcă anunța că a revenit din vacanță. După 10 minute de alergat a venit la farfuria în care i se pregătise mâncarea: ceva slănină cu felii de pâine înmuiate în apă. A mâncat tot fără nazuri și pretenții.

Și acum mă gândesc că stă, prin gard, la povești cu potăile din vecini:
– Bă, știi cât de cald era la ăia? Să-mi bag picioarele, abia respiram. Să nu mai zic de mâncare. Numai carne, frate! Mi s-a și făcut rău, nu mai puteam. Așa ceva… Îmi dădeau ăia tot felul de prostioare scumpe, „treats”, căcat! O bucată de pâine n-am văzut cât am stat acolo. Numai carne, carne, carne. Ăsta nu-i trai, vă zic eu.

Acum Codiță e în elementul ei. Aleargă, latră, se bucură. Poza e făcută în momentul în care și-a văzut pământul, că intram cu mașina în curte.

PS: La întoarcere, înainte să o ducem la hacienda, am făcut o vizită și la veterinar. Și atunci pot să jur că, privind-o, am simțit că își spune „Cîcat! Știam eu, eram bolnavă!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.