Fiecare bijuterie ar trebui să aibă o poveste

Am o mulțime de inele (și cercei) din argint. În copilărie și adolescență le admiram în magazine, dar nu îmi permiteam să mi le cumpăr. Vară-mea, mare rockeriță în anii ’90, avea câte un inel din argint cu piatră pe fiecare deget. Nu vreți să știți cât am invidiat-o pentru ele… și cum mai târziu m-am luat după ea și le purtam înșirate pe un lanț de argint, că nu aveam suficiente degete pentru câte inele adunasem! Dar cum a fost o vreme când nu aveam niciunul, am rămas cu dorința de a avea cât mai multe inele, toate inelele, dacă se poate. Și mi-am cumpărat, de-a lungul timpului, multe bijuterii, în special inele din argint, mai urâte sau mai frumoase. Pe unele le-am păstrat și astăzi deși s-au rupt ori le-au căzut pietrele, iar pe altele le-am dat sau le-am pierdut.

Regulile nescrise ale societății spun că cel mai important inel ar trebui să fie verigheta. Verigheta mea zace pe undeva, pusă bine, pentru că nu o port de mulți ani. Niciodată nu mi-a plăcut aurul, așa că după ce am început să ne cunoaștem mai bine, am convenit cu Sebi să nu le purtăm decât dacă vrem cu adevărat să o facem. Niciunul dintre noi nu a vrut cu adevărat să poarte aur, așa că astăzi el nu are nici o bijuterie, iar eu port doar ce-mi place. Verighetele noastre sunt speciale, totuși, pentru că le-am făcut la o bijuterie clasică, de cartier, cum greu mai găsești, iar bijutierul ne-a asigurat că va folosi bucățile de aur pe care i le-am dus noi. Am pus laolaltă bijuterii de la ambele familii, le-am topit și am obținut două verighete simple. Sunt deosebite și înseamnă mai mult decât niște grame de aur, chiar dacă am ales să nu le purtăm.

Îmi plac inelele care imită verighetele, pentru că fiind o fire… să zicem… practică, am tendința să distrug inelele finuțe, cu pietre sau alte zorzoane. Cele simple rezistă mai mult și îmi plac cel mai mult.

Fiecare inel din „colecția” mea are o poveste mai lungă sau mai scurtă. Am unul cu o piatră mare de ametist (mov), pentru că aveam o vecină care avea o piatră similară montată pe un inel din aur; ei bine, inelul ăla ar fi fost singurul inel din aur pe care l-aș fi purtat, dar Silvia nu a vrut nicicum să mi-l vândă. Probabil că și pentru ea avea valoare sentimentală. Așa că într-un final, mi-am găsit eu unul cu piatră mov și mi l-am cumpărat. L-am purtat de vreo trei ori, cred, dar mi-e prea drag ca să renunț la el, așa că stă cuminte în colecție. Fun fact: există și ametist verde.

Alt inel important este din aur, cu o piatră prețioasă. Probabil că valorează foarte mult pe piață, dar nu mă interesează, pentru că este o moștenire de familie. Mama mea l-a primit de la mama ei când s-a căsătorit și mi-a spus că o să mi-l dea mie când mă mărit. Nu mi l-a trebuit, adică nu l-am purtat niciodată, pentru că am zis-o deja: nu îmi place aurul. Însă e un obiect pe care îl prețuiesc foarte mult, este unic, are vreo 40 de ani și „vine” pe linie maternă.

Și o să îmi amintesc întotdeauna de lanțul din argint pe care l-am găsit sub apele retrase ale lacului Cinciș de lângă Hunedoara, în urmă cu mulți, mulți ani. A fost un an secetos și atât de mult secase lacul, că se găseau cochilii de midii și… un lanț de argint cu talisman, pierdut pe fundul apei. Am tras de lanțul acela mulți ani, până când l-am pierdut. Nu am idee când și unde a dispărut (asta-i definiția pierderii, nu?), dar încă mă gândesc la el cu nostalgie, pentru că de-atunci nu am mai întâlnit așa un lanț rezistent. Toate sunt finuțe, subțirele, făcute pentru domnițe și nu pentru… mine.

De curând, mi-am cumpărat niște cercei (evident, din argint) care-mi sunt atât de dragi, încât nu i-am mai dat jos din urechi de vreo două luni. La fel și cu brățara pe care mi-am făcut-o cadou (aproximativ) de ziua mea. Mi-am tot cumpărat în ultimii ani diverse bijuterii pe care le-am purtat foarte puțin spre deloc. Le păstrez pentru că nu mă încumet să le dau, iar cele pe care le port des au o poveste, mai mult ca sigur. Așa cum are un alt inel tip verighetă, cu tot felul de simboluri pe care nu le pot descifra și pe care mi l-a cumpărat Sebi în urmă cu 10 ani. Mare amatoare de bijuterii, mamei i s-a pus pata pe el și cred că i l-am dat și i l-am luat de cel puțin trei ori până acum. Când găsesc câte un inel cu care să o „momesc”, mi-l dă pe ăsta cu simboluri înapoi, apoi vine o perioadă în care nu port nimic și dacă vede că l-am dat jos, mi-l cere și tot așa.

Și ultimul, dar nu cel din urmă, este cel mai recent intrat în colecție, un inel deosebit, cu trei elefănței. Elefanții îmi sunt dragi dintotdeauna, iar despre cei care sunt reprezentați cu trompa ridicată se spune că aduc noroc. Toți cei trei elefănței ai mei au trompele ridicate și nu m-am gândit niciodată până acum, dar probabil că l-am ales și îl port pentru că sunt trei și mă gândesc la mine și la ai mei părinți. Sigur, el a avut mai multe pietricele bătute pe elefănței, dar cumva (nu știm cum!) majoritatea s-au desprins și s-au dus să își trăiască viețile pe altundeva. Și nuanțe de portocaliu au avut bieții elefănței, pentru că nu am dat inelul jos nici atunci când am zugrăvit și am o lavabilă foarte bună. Abia cu un ac cu vârful foarte subțire am reușit să curăț inelul de vopseaua portocalie!

Poza e alb-negru pentru că se mai văd urmele portocalii, iar la lumină se văd pietrele… lipsă.

Pentru mine, e important ca fiecare bijuterie să aibă o poveste, chiar dacă o inventez eu. Dacă nu reprezintă ceva, poți să îți cumperi bijuteria cu o ocazie specială – sau să faci o ocazie specială din cumpărarea ei, așa cum am făcut eu cu prietena mea Bella când ne-am cumpărat brățările. Iar acum strângem bani pentru charmuri!

Articol înscris în competiția SuperBlog 2019.

3 thoughts on “Fiecare bijuterie ar trebui să aibă o poveste”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.