Nici decembrie nu-mi place.

Anul ăsta, luna noiembrie mi-a adus numai necazuri, de la internări și mers la urgență, la mașină stricată și alte măgării. Am sperată că odată cu trecerea lunii, vom intra în așa-zisa lună a cadourilor și totul va fi bine.

Primul „cadou”: a murit Codiță. Vreau să cred că nu e nimeni de vină pentru asta, în afară de ea, că era năroadă și punea gura pe orice, inclusiv animale mici, până le omora. Așa vreau eu să cred. Totuși, șocul a fost foarte mare. Codiță este câinele care a supraviețuit jigodiei, o boală care nu prea iartă pe nimeni, a fost câinele care mereu avea câte o rană de oblojit, câte o pastilă de luat, și asta în condițiile în care Jagdterrier este o rasă foarte rezistentă și cu relativ puține probleme de sănătate. De exemplu, un porcușor de Bulldog francez (o zic cu drag) nu ar supraviețui nici o zi în condițiile în care trăia Codiță a mea, pentru că este o rasă care are probleme cu aparatul respirator. Și fiecare rasă are câte ceva „minusuri”. Pe Jagdterrieri, nemții i-au făcut încăpățânați, împușcându-i în cap pe acei câini care nu respectau antrenamentul de vânătoare.

Deci e clar că pe Codiță nu aveai cum să o stăpânești, mai ales că nu am știut să o dresăm de mică. Era un câine deștept, frumos, ager, dar independent, încăpățânat și foarte „focusat”. Și chiar nu glumesc când spun că era un câine deștept. S-a întâmplat de vreo două ori, când era bolnavă și noi nu ne-am dat seama, să se urce de bunăvoie în mașina mea, pe scaunul din dreapta, pentru că știa că mașina aia o duce acolo unde e nasol, dar se vindecă! Nu aș fi crezut că este posibil așa ceva dacă nu aș fi văzut cu ochii mei.

O să prețuiesc cât voi trăi amintirea verilor în care am lenevit împreună la soare, în care atunci când ne jucam, se urca pe mine și mă mușca de păr, a iernii când au fost -21 de grade Celsius și am adus-o la oraș, ca să o ținem la căldură, dar ea credea că ăsta este noua ei viață și nu era bună de nimic. Și Sebi o să își amintească toate nopțile petrecute la foc, cu Codiță la picioarele lui, în urma cărora ea a căpătat porecla de câinele ignifug, pentru că-i plăcea să se bage în cenușă, cât mai aproape de foc, de parcă ar fi înmagazinat căldura pentru la iarnă (chiar, oare cățeii conștientiează schimbarea anotimpurilor, știu că dacă acum e foarte frig, mai încolo va fi și foarte cald și din nou frig și din nou cald?).

Codiță s-a dus prea repede, dar vreau să cred că atâtea zile a avut în viața asta și le-a epuizat, chiar dacă moartea i-a mai dat târcoale și atunci când s-a îmbolnăvit de jigodie, și atunci când era să se înece în vârtejul din râul rece care trece prin sat.

A avut o viață plină, a fost un câine iubit, pe alocuri chiar răsfățat, cu toateă că nu a dormit în așternuturi pufoase și nici măcar la gura sobei, decât rar. A fost o cățelușă plină de viață, pe care a trăit-o așa cum a vrut, a mâncat de toate, a alergat, a lătrat, a omorât pisici și arici, a dormit în cenușă fierbinte, după ce făcea baie se tăvălea prin pământul de la cartofi, ne-a înveselit și ne-a umplut de dragostea ei necondiționată.

O să îi păstrăm amintirea vie și va face parte din familia și sufletele noastre cât timp mai trăim. Iar asta nu ne-o poate lua nimeni.

Dormi în pace, Codiță!

Dacă ai găsit o greșeală de redactare, mi-o poți semnala selectând textul cu pricina și apăsând Ctrl+Enter. Mulțumesc!