Stilul meu vestimentar, din adolescență până astăzi (cu iegări neon și blugi evazați)

Întâlnindu-mă pentru prima dată, ai crede despre mine că sunt o persoană mai tânără și mai sportivă decât sunt în realitate. Asta din cauză că mă îmbrac de multe ori mai sportiv decât o cer împrejurările. Stilul meu vestimentar se poate defini simplu, în doar câteva cuvinte. De fapt, de ce să ne lungim? Stilul meu vestimentar preferat este COMOD.

Fără prea multe artificii sau zorzoane, consider că rolul principal al hainelor este acela de a ne îmbrăca. O haină trebuie să te acopere pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, respectiv să îți țină de cald.

Chiar dacă am auzit de mică expresii ca „Haina îl face pe om”, nu le-am dat foarte multă importanță. Consider că este mai important ce se ascunde sub haină, dar să ne înțelegem, asta nu înseamnă că îmbrac absolut orice, doar să mă acopere și să-mi țină de cald.

Ca să o cumpăr, haina trebuie să îndeplinească niște condiții:

  • să fie făcută dintr-un material moale, ușor de purtat, care să nu mă zgârie sau jeneze;
  • să fie bine croită, nu mai am nevoie de bluze care după două spălări devin asimetrice și își mută cusăturile în spate;
  • să aibă o culoare care mi se potrivește (albastru deschis, portocaliu, roz, gri, mai rar verde);
  • să mă „strige”. Unele haine au darul de a te face să exclami: „Tu ești făcută pentru mine, trebuie să te am!”;
  • să nu coste cât o mașină second hand. Din fericire, nu am făcut în viața mea achiziții de genul ăsta. Sigur, o etichetă de firmă poate să însemne că haina respectivă „face toți banii”, dar de cele mai multe ori plătești brandul, nu neapărat calitatea.

În adolescență, stilul meu vestimentar era unul eclectic. Amestecam texturi, combinam culori, de fapt ce făceam era să mă adaptez la posibilitățile financiare ale părinților mei, în acea perioadă. Magazinele cu haine își făceau, timid, apariția, existau vreo două „nume” în oraș de unde se îmbrăcau exlusiv cei care aveau foarte mulți bani, iar restul se descurcau, căutându-și stilul prin magazinele de îmbrăcăminte și încălțăminte de damă și de bărbați sau, mai rău, prin piețele în care se aduceau mărfuri din Turcia sau, generic, de la București. Ce etichete, ce standarde europene, mergeai la piață și nu găseai decât un singur model de jeans, cei care se purtau în deceniul respectiv.

Țin minte foarte clar blugii Lotus și gecile („pufoaicele”) Hawks, un nume foarte greu de pronunțat printre tinerii care de-abia înțelegeau engleza. Nu se punea problema să ai stil, totul era să găsești blugi mărimea ta și să îți permiți o geacă roșie cu blăniță și să nu umbli prin oraș ca ultimii săraci, cu haine care nu respectau „norma”.

Eu n-am avut niciodată geacă Hawks. Am avut, în schimb, o pereche de iegări (pe vremea aia nu se numeau colanți, jeggings sau cum le mai spune acum, erau iegări) verde neon. Stabilisem clar că verdele este culoarea mea preferată, dar producătorii de textile care exportau în România nu primiseră memo-ul. Tot ce am putut găsi, când am luat alocația și m-am dus într-un shopping spree, a fost o pereche amărâtă de iegări foarte elastici, în cel mai neon verde cu putință. I-am cumpărat și i-am și purtat de câteva ori, chiar cu tenișii verde crud pe care i-am găsit tot prin vreo piață. Privind în urmă, nu era atât de nasoală situația.

O prietenă a dat la un moment dat peste mulți bani și și-a umplut dulapul cu haine scumpe și frumoase. M-a invitat să îmi aleg tot ce mi-ar fi plăcut și chiar am făcut-o. A fost pentru prima dată când puteam să îmi aleg orice, cu condiția să fie pe măsura mea (prietena fiind minionă) și sentimentul a fost minunat. Țin minte că în vara aia chiar am purtat hainele primite în mod nesperat și chiar am făcut furori.

Dintr-un motiv care îmi scapă, la 15 ani îmi plăcea să îmi fac poze… la înălțime. Voi exemplifica fără să dau prea multe explicații. Ce pot să spun este că azi nu mai am:

  1. curajul să mă cațăr peste tot
  2. corpul ăla
  3. cum să port topuri atât de scurte!

Nu m-am dat niciodată în vând după rochii. Pot să numesc trei rochii pe care mi le aduc aminte din toată perioada 0 – 25 de ani: una pe care mi-a adus-o tata de la Constanța, alta din dantelă albă pe care o îmbrăcam pe la nunțile din satul bunicii la care mergeam (eram o copiliță între mulți alți copii) și în final, rochia bleumarin, mulată, pe care am purtat-o la 16 ani, când încă nu aveam complexe legate de felul în care arăt(am). De fapt, atunci arătam chiar bine!

Astăzi am mai multe rochii decât am avut vreodată și le port preponderent vara, pentru că e minunat să nu te strângă niște textile groase când *totul* trebuie să respire și tu să te bucuri de libertate! Astăzi sunt mai înclinată să port o rochie decât eram în urmă cu 11 ani, când m-am căsătorit – și am îmbrăcat o rochie în care m-am simțit încorsetată. În schimb, nu caut să am un stil boem/romantic, ci chiar și atunci când îmbrac o rochie, ea trebuie să fie în primul rând comodă. Dacă se întâmplă să arăt și bine în procesul ăsta, e un bonus adăugat. Toată fraza de dinainte ar fi sunat mai bine în engleză, cum am gândit-o eu.

Deci în adolescență purtam ce se nimerea, pentru că nu mi-am permis să am un stil anume. Alegeam eu lucrurile care-mi plăceau, dar oferta era foarte săracă!

Între 20 și 35 de ani am purtat haine comode, de multe ori largi – unii ar spune chiar lălâi, blugi cu teniși, cu adidași, cu șlapi… cu ghete și cizme. Doar încălțămintea se mai schimba, picioarele erau întotdeauna ascunse de niște blugi largi. Cu cât mai largi, cu atât mai bine.

Chiar îmi spuneam că eu niciodată nu o să mai port pantaloni strâmți sau mulați pe picior, pentru că este un stil oribil care nu mi se potrivește deloc. Nu a fost necesar decât un sezon toamnă-iarnă în care ABSOLUT TOȚI pantalonii noi din magazine să fie drepți sau slim fit și… brusc mi-am dat seama că arăt ridicol cu evazații mei și că fac notă discordantă fix degeaba. Că, de fapt, am niște picioare OK, pe care le pot îmbrăca în jeans strâmți. Bine, asta e o poveste mai nouă, acum un an nu arătam la fel de bine în blugi strâmți hehehe.

De la o vreme, aleg haine care să se încadreze în tendințele din ultimul cincinal, să zicem. Nu adopt imediat moda sezonului, rumeg, analizez, las timpul să treacă și aleg o haină trendy doar dacă mă strigă, așa cum spuneam mai sus. Chiar s-a întâmplat, toamna asta, cu o pereche de pantaloni foarte strâmți pe care acum un an nici nu aș fi probat-o. Deja am îmbrăcat-o de câteva ori și mă simt confortabil.

Ce am învățat până acum este să nu mai zic niciodată „niciodată„, că viața și trendurile au obiceiul de a-mi da peste nas și eu rămân cu sentințele scrise pe blog (sau te miri pe unde), dar ajung să nu le mai respect. Astăzi sunt fană adidași de damă, mâine poate încep să port opincuțe sau cum se numesc flats. Tocuri niciodată nu cred că o să mai port, pentru că nu mai sunt în stare să mă cațăr pe ele!

Acest articol este înscris în competiția SuperBlog 2019.

1 thought on “Stilul meu vestimentar, din adolescență până astăzi (cu iegări neon și blugi evazați)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.