Articolul de mai jos nu îmi aparține, dar mi se pare că este o radiografie bună a României, pe care noi nu o putem vedea pentru că nu avem aceeași perspectivă.
Am revenit după 2 ani acasă. Astea-mi sunt impresiile.
Revin în România după aproape doi ani. Am stat acasă 3 săptămâni. Un pic despre mine. Am plecat acum 11 ani pentru studii în străinătate – am făcut masterul și doctoratul în Europa, iar în prezent lucrez pentru un minister într-o țară scandinavă. În ciuda traiectoriei, planul meu e clar: mă reîntorc acasă în maximum 5 ani. Am vrut anul trecut dar ce s-a întâmplat acasă m-a stopat. Vizitele mele temporare sunt un duș rece – și cald – în același timp.
Despre cele bune. Diferențele sunt vizibile încă din tren sau din mașină. Se simte o evoluție clară în unele direcții chiar si în zona Moldovei, de unde provin eu. România construiește, ridica. Se modernizează. Infrastructura s-a îmbunătățit vizibil, tangibil. S-au ridicat pasaje, poduri, porțiuni noi de autostradă, s-au reabilitat clădiri vechi si de patrimoniu. În orașele universitare și marile centre urbane precum Iași si Cluj, există cu adevărat o clasă elevată, oameni conectați la lume, la idei, la ritmurile moderne.
Am fost extrem de fericit când am văzut sistemul de reciclare pentru PET-uri, sticle și doze. E un pas uriaș. Cred că suntem printre primii din Europa de Est care avem acest sistem implementat funcțional – și asta spune mult despre o direcție bună.
Pe jos e mai curat. Inclusiv pe potecile de munte – ceea ce, recunosc, m-a surprins foarte plăcut. Însă, din păcate, în zona rurală decalajul e evident. Alt aer, altă lume. Iar eu vin de la sat. Era sa uit – calitatea legumelor si a fructelor noastre este incredibilă, spre deosebire de ce mănânc eu în Scandinavia.
Acum cele mai puțin bune. Aeroportul Otopeni a fost primul duș rece. De cum cobori, te izbește un miros greu. Toaletele sunt infecte – nu există hârtie igienică, iar curățenia e inexistentă. E o rușine! Pentru cineva care a trecut recent prin noul aeroport din Belgrad, diferența e dureroasă. E un semnal prost pentru oricine care vine pentru prima dată în România. Judec o țară după cum arată toaletele din aeroport și instituții. Și, din păcate, asta spune multe despre noi.
La Fiscul din Moldova – aceleași probleme. Mizerie, lipsă de dotări de bază, dar pretenții și birocrație de neclintit. Și aici intervine întrebarea care mă macină: de ce ne tratăm unii pe alții atât de prost, dar când apare un străin, scoatem repede masca ospitalieră? Aud des de la colegii si amicii mei din afara că suntem printre cele mai ospitaliere popoare – dar între noi, ne devorăm.
Am vorbit cu oameni din diverse medii. Majoritatea sunt frustrați și au ținte clare: Ilie, Nicușor. Înțeleg asta. Reforma doare. Nimeni insa nu mai vorbește de Ciolacu & Co., de Nordis, de cartea lui Ciucă, de ceasuri de 30.000 €, de amante, papuci de lux cu talpa roșie, hanorace de 4k, Mertz-uri de 120.000 €, sutele de milioane alocate partidelor, milioanele date bisericilor din diaspora. Se pare că timpul le-a șters din memorie.
Când readuc aminte ce le spuneam în octombrie anul trecut, despre criza economică ce urma în 2025 – unii dau acum din umeri. Bănuiesc ca fost bine pentru 3 luni. Acum, cât timp au în cine da (politic), restul nu mai contează. E frică în aer: de taxe, de prețurile uriașe din galantare, de lipsa de perspectivă. Da, prețurile din magazine sunt comparabile cu cele din Scandinavia – la un nivel salarial departe de cel nordic.
Și totuși… la Zilele Piatrei Neamțului, lumea s-a dezmorțit rapid pe Babasha și Clejani. Frica a fost înlocuită cu voie bună, ca și cum totul e în regulă. În satul de unde provin, se discută despre cine vine la Zilele Comunei, acum, în august. Se vehiculează „nume mari” din showbiz. Nimeni nu pomenește despre reduceri bugetare, raționalizare, scăderea cheltuielilor.
Dispensarul comunei? În paragină. Dar plin de asistente cu lanțuri groase de aur, care sunt, coincidență, soțiile angajaților din primărie.
Alt aspect? Atitudinea generală. Oamenii par mai înverșunați decât acum doi ani. Mai grăbiți. Mai învrăjbiți. Traficul e plin de claxoane și nervi. Și, totodată, vezi mașini de lux – Volvo, Lexus, BMW, Tesla – cât cuprinde. La mall-urile din Piatra, Bacău sau Focșani, cafenelele sunt ticsite la orice oră. Prețul unei cafele? 15-25 lei. Cu lapte vegetal? Încă 3 lei. Și atunci apare întrebarea: de unde, boss?
Realitatea e că trăim cu prețuri occidentale, dar fără infrastructura și echilibrul lor economic.
În sat la mine, la magazin sau la pizzerie, discuțiile sunt dominate de „experți” în geopolitică UE, NATO, înarmare, big pharma, totul de pe TikTok. Drăcia asta ne-a spălat creierele si ne-a învrăjbit. Umberto Eco a prezis perfect ce avea să urmeze acum mai bine de un deceniu: proștii satului au ajuns lideri de opinie online. Replicile sunt trase la indigo: alegerile au fost furate, țara vândută, vaccinul ne-a modificat ADN-ul, Rusia trebuie menajată ca ea ne-a lăsat în pace în trecut, Georgescu e salvatorul. Nimic despre Simion, totuși.
Toți îl au pe Dumnezeu în gură. Crucea la gât, la oglindă, în mașina, în casă. Dar când vine vorba de vecini sau colegi, dispare instant orice urmă de compasiune. Să ne fie doar nouă bine, iar ceilalți… „Dumnezeu cu mila”. Mai toată lumea care merge în zi de sărbătoare ori duminica la biserica, imediat ce iese pe poarta ei, uita tot ce a învățat acolo si se transforma în exact opusul. Pe popi ii doare la basca. Cel puțin asta cred. Poate mă înșel.
Alta chestie care m-a frapat este ca mulți vorbesc cu nostalgie despre comunism. Cât de bine era. Inclusiv ai mei. Totul în timp ce mesele sunt pline de mochi cu mango, eclere „Dubai”, cannoli cu fistic, Birra Moretti și Aperol, totul în timp ce dau scroll de pe iPhone ori un Samsung. Globalismul e de vină, desigur.
Dacă încerc să exprim un punct de vedere diferit – mai moderat sau nuanțat indiferent de pregătirea mea – sunt imediat atacat. Am fost tras de urechi de un văr de-al mamei că nu mai vorbesc „românește”, ci „sorosistă”. Dacă nu te încadrezi în bula lor, ești „vândut”.
Cam astea-s impresiile mele. Poate că e un amestec de iubire și dezamăgire, dar nu pot să mint nici în fața entuziasmului, nici în fața realităților crude. Vreau să mă întorc acasă, dar știu că dacă o fac prea curând, risc să fiu mâncat de viu cu tot cu idealismul si principiile mele. România se schimbă – dar nu în același ritm peste tot. Și până se va nivela decalajul, cei plecați vor trăi mereu între două lumi: cea din capul lor și cea de acasă. Să nu mai spun de cei lăsați în urmă de acasă, din mediul rural. Vreau si o să revin să contribui la societate, dar sper sa nu fiu prea rănit si dezamăgit la final.