Când ştii sigur că ai îmbătrânit

Anul ăsta împlinesc 32 de ani. Habar n-am când au trecut cele trei decenii de când am început să am amintiri, adică să conştientizez că exist. Parcă mai ieri mă enervam când cerşetorii îmi spuneau: „Tanti, îmi daţi un leu?”, apoi copiii de la bloc au început să-mi zică „Săru’mâna”… Din fericire, doar cu copiii am problema asta, pentru că la orice ghişeu şi la aproape toate magazinele oamenii mi se adresează la persoana a doua singular. Uneori mă simt jignită, dar de cele mai multe ori nu mă supăr când aud „Dă-mi, te rog, 10 bani ca să-ţi dau eu un leu” sau „Haide, te rog, cu coşul în faţă”, de exemplu.

Şi totuşi, iată cum mi-am dat eu seama că am îmbătrânit:

• Am aflat de Pharrell şi a lui melodie deja celebră atunci când s-a filmat videoclipul Happy în Alba-Iulia. Dacă n-o urmăream pe Anne Marie, nu aş fi ştiut ce-i cu „nebunia Happy”. Acum văd că şi devenii au făcut un videoclip; foarte frumos. Acum cinci ani, probabil că aş fi avut eu iniţiativa unui astfel de filmuleţ, acum am zis „Meh, bine că s-a făcut, să nu fim iar ultimii oameni”.

• Nu înţeleg – ba chiar mă enervează – gestul pe care îl fac tinerii cu mâinile care formează o inimă. L-am văzut de prea multe ori, mi-a ajuns! Şi uite că nu sunt singura.
• Decât să mă tund pe o singură parte a capului cu maşina de tuns şi să-mi las părul lung să cadă peste părul ăla scurt, aş prefera să mă rad în cap sau să mă tund, oricum, uniform. Scurt, dar uniform să fie!
• Oricât am încercat să-mi deschid mintea, pur şi simplu nu pot fi de acord că DUBSTEP-ul este muzică. Mă mai lovesc de muzica asta a „zilelor noastre” în maşină, pentru că Sebi întotdeauna îmi mută radioul pe Pro FM. Eu ascult muzică de pe CD, iar radioul îl las pe Europa FM, cel mai safe post de radio. În afară de voltaj, nu risc să dau peste muzică dubioasă. Sau dub-step-ioasă. Deci pe cuvânt, când auziţi chestia asta, nu vă gândiţi că a sărit CD-ul sau s-a stricat placa de sunet? Exact aşa mi-a făcut mie laptopul ăla mic atunci când i s-a stricat hard disk-ul, numai că eu ascultam The Killers – Human. Să asculţi aşa ceva de bunăvoie şi să-ţi mai şi placă? E clar, eşti tânăr. Prea tânăr!
• Nu înţeleg, în ruptul capului, de ce ai căuta cu orice preţ evadarea din realitate. Iar când zic cu orice preţ, mă refer la preţul sănătăţii, mai precis la distrugerea acesteia cu prenandez. Peste drum de redacţia mea sunt nişte blocuri neterminate pe care am urcat, într-o zi de vară, ca să fac nişte poze. Şi-am găsit, la tot pasul, sticluţe goale de adeziv tip Prenandez; se numea altfel, dar tot aia era. Aparent, copiii cumpără adezivul ăsta, îl pun în pungă şi îl „trag în piept”. Ca să ameţească. E un fel de drog foarte la îndemână; ca vânzător, nu poţi să nu le vinzi copiilor adeziv, nu? Dar oare, ca părinte, nu-ţi pui nişte întrebări când vezi că plodul îţi vine acasă mereu mirosind a prenandez?
  Eu mă „îmbătam” cu vişine din borcanul cu vişinată care era convenabil amplasat în cămara din balconul la care se ajungea din camera mea. Câteva vişine dulci şi „tari” parcă sună mai bine decât „o sticlă de adeziv”, nu?

sursa foto