De când mă ştiu, naşa mea, care stă la casă, într-un alt oraş, mă conduce întotdeauna până în drum şi, din faţa casei, îmi face cu mâna până când nu mai vede maşina – adică până virăm stânga pe strada principală.
Bunica mea, la fel, chiar dacă se apropie de 80 de ani şi de-abia se ţine pe picioare, nu e sănătoasă dacă nu iese cu mine din casă şi dacă nu mă conduce până în cealaltă casă ori la poartă [depinde unde plec].
Conştient sau nu, am preluat şi eu obiceiul ăsta, dar pentru că nu stau la casă, ci la bloc, atunci când cineva pleacă de la mine, întâi îl „conduc” la uşă, îi aprind lumina pe scară, iar apoi mă mut la geam, de unde-l urmăresc cu privirea până când pleacă din câmpul meu vizual.
La fel fac şi cu Sebi, mai ales atunci când pleacă undeva cu maşina sau călare pe motor. Iar explicaţia la care m-am gândit e următoarea: atunci când „petreci” pe cineva cu privirea până când dispare după un colţ, de fapt te asiguri că a ajuns cu bine cel puţin până după colţul ăla. Mai departe, n-ai ce-i face, nu ai cum să îl protejezi, dar până să ia colţul, l-ai condus, era bine, de la tine a plecat întreg.
Alte păreri?
Foto: Waving, de la Shutterstock
Da. Vrei să te asiguri că ai scăpat de musafiri!
Dintr-o obisnuinta preluata de la bunici si matusi cred. Pe care nu am cercetat-o prea mult, am preluat-o si gata. Cert este ca eu am obiceiul de a ma uita mai degraba dupa cei pe care stiu ca nu o sa ii mai vad o perioada mai lungă :). De condus, ii conduc pe toti la lift.
Ca sa ii vad ca pleaca cu bine,
Parintii mei fac acelasi lucru, la plecarea noastra asteapta pe ulita in poarta casei pana cand iesim din campul lor vizual, iar cand ajungem acasa suntem rugati sa dam un telefon prin care sa confirmam ca am ajuns cu bine. Nu e ca si cum ar fi un drum lung, noi locuim in Cluj, iar ei intr-un sat la vreo 40 km departare.