De-ale crizei

Atenţie: articol foarte lung!

Azi noapte am visat urât. Nu mi se întâmplă foarte des, asta în ciuda faptului că dorm cu Coşmarul în pat, dar se întâmplă. Se făcea că eram prin Bucureşti, împreună cu tata, iar la un moment dat am ajuns la Cristian de la American Built [nu mă întrebaţi de unde şi până unde, ceaţa e la fel de densă şi la mine]. N-am intrat în casă, pentru că avea o piscină enormă în faţă şi am tooot înotat în ea. În cele din urmă, mi-a adus o pereche de pantofi – pentru care mersesem de fapt la Bucureşti şi care-mi trebuiau pentru nu-ştiu-ce nuntă. I-am încălţat şi când să plec am aflat şi cât costau: 7.000 de euro! Şapte mii de euro. Şi am mulţumit, i-am luat şi am plecat!

Bineînţeles că nu aveam banii ăştia, dar urma să plătesc pentru acei pantofi până la sfârşitul anului [era prin mai sau iunie, deci mai aveam câteva luni bune]. Drumul de la Bucureşti până la Hunedoara l-am parcurs pe jos, doar distanţa era neglijabilă, ca-n orice vis. Numai că ne-a prins ploaia şi eu nu mă înduram să mă descalţ, iar pantofii de 7.000 de euro erau făcuţi din pânză…

M-am trezit îngrozită că trebuie să fac rost de şapte mii de euro în doar câteva luni, îmi era ciudă pe mine că fusesem în stare să mă angajez că voi plăti atâţia bani pentru o pereche de încălţări şi, încă o dată, îmi venea să urlu: şi-acu’ de unde dracu scot eu banii ăştia? Şi ce fac cu papucii după nuntă? Cine-mi dă atâţia bani pe ei? Nimeni – numai eu puteam fi atât de tâmpită încât să-mi cumpăr pantofi care valorează cât maşina lui tata!

Cred că aşa m-aş simţi în fiecare zi dacă aş avea vreun credit mărişor. Din fericire [ei bine, nu chiar fericire, dar tot e bine], n-am decât o singură rată de plătit, pentru laptop, şi peste şase luni scap şi de aia. Şi gata! N-aş vrea, însă, să fiu în locul celor care au luat credite „fără număr” şi-acum plâng că au crescut dobânzile, că băncile strigă după ei ş.a.m.d.. :(

Băncile ne-au obişnuit prost: n-ai bani de mobilă? Ia-ţi un credit. Vrei să pleci în vacanţă, dar nu ai bani? Poftim 10.000 de euro pentru nevoi personale! Nu ai casă? Îţi dăm noi credit, doar garantezi cu bunul imobil cumpărat. Noi nu riscăm nimic, tu vei putea spune, peste treizeci de ani, că ai casa ta. Păcat că vei fi prea bătrân şi cocoşat de rate ca să te mai bucuri de ea. Dar va fi casa ta. Asta dacă reuşeşti să plăteşti ratele şi nu întârzii. Vrei o maşină? Te servim. Alege-ţi doar marca şi modelul, eventual vii cu un mic avans şi e a ta. După ce-ţi achiţi toate ratele de leasing. Cinci, zece ani, nu-i mare lucru, dar dup-aia vei avea o maşină veche de cinci sau zece ani, numai şi numai a ta!

Iar noi, sătui de abstinenţa de la orice din perioada comunismului, ne-am aruncat la credite. Televizoare, frigidere, maşini de spălat, computere, maşini noi, apartamente, mobilier, vacanţe, renovări, toate din banii împrumutaţi de la bănci. Coşurile supradimensionate din supermarket-uri au devenit neîncăpătoare, cumpăram de toate pentru că aveam senzaţia că avem cu ce. Banii împrumutaţi – zei ar ze devil, I tell you!

Buun. Deci consumăm, că de-aia ne zice „societate de consum”. Consumăm până vin scadenţele sau până se anunţă vremuri grele, cu concedieri masive, închdieri de fabrici, nici o mărire de salariu la orizont, rate mai mari, dobânzi umflate etc. Ups! Păi aşa ne-a fost înţelegerea?

Deci „vine” criza. Care criză se pare că va ţine vreo doi anişori. Şi încep mass-urile „crisis-related”:

Un prim mass-message care circulă pe messenger zice aşa:

Aşa cum poate aţi observat în ultima săptămână, trei producători internaţionali au decis să îşi închidă fabricile din România: Kraft Foods (producătorul ciocolatei Poiana), Coca-Cola (fabricile din Ploieşti, Oradea şi Iaşi) şi Colgate-Palmolive (fabrica de la Braşov).
Întrucât aceste trei companii au considerat oportună mutarea lor în Bulgaria, Republica Moldova şi Polonia, vă invit ca, în spirit de solidaritate cu românii ce vor rămâne fără loc de muncă de Sărbători, să renunţaţi măcar pentru o zi la a mai consuma produsele acestor companii.

via Innocente

Complet de acord. Nu neapărat din spirit de solidaritate cu angajaţii acestor firme care în curând vor fi şomeri, ci pur şi simplu pentru că am simţit că aşa trebuie să fac şi asta merită firmele respective, am renunţat la a le mai cumpăra produsele. De ce să mănânc Poiana care în curând va fi bulgărească, când la acelaşi preţ, pot savura o ciocolată produsă în Germania? Ce-i drept, şi Milka e făcută tot de Kraft Foods… aşa că nu fac mare brânză dacă nu cumpăr Poiana în favoarea Milka.

Pe de altă parte, un alt mass zice să consumăm doar produse româneşti.

Cumpăraţi „Made in Romania” tot ce se poate, de la făină până la chestii de uz casnic. Nu mă refer că trebuie să cumpărăm Logan, dacă vrem şi avem bani de Mercedes, dar producătorii noştri au dificultăţi să exporte acum. Cu cât mai mulţi vor cumpăra produse româneşti, măcar până trece criza, cu atât mai mult vor avea de lucru românii din puţinele fabrici care mai produc ceva în România şi vom trece mai uşor peste criză. Cumpărând un produs românesc se plătesc impozite, salarii, chirii, dobânzi. Nu poţi să le cumperi pe toate din afară, dar atunci când poţi alege… Cea mai uşoară metodă de identificare a unui produs românesc o reprezintă în general primele 3 cifre din codul de bare. Acestea sunt fie 594 fie 642 (excepţie fac băuturile)

de la Marius Ciocan

Concluzia ambelor mesaje ar fi să consumăm exclusiv produse româneşti, ca să-i ajutăm pe producătorii români să supravieţuiască. De acord şi cu asta.

Am făcut un mic experiment într-una din zilele trecute. Vroiam să cumpăr o ciocolată din Carrefour Express şi pentru că deja tăiasem Poiana de pe listă [cu toate că este o ciocolată bună], am măturat cu privirea raftul cu ciocolată din magazin. Ce-am găsit?

• Milka – produsă tot de Kraft Foods, dar în Germania – nu-i bună, că nu-i românească
• Primola – fabricată în România, dar… gustul lasă de dorit
• Snickers, Mars, Twix, Bounty – sunt batoane de ciocolată iar eu aveam nevoie de o tabletă
• ultima pe listă, dar cea mai ieftină şi fabricată în România de către o firmă 100% românească: No. 1. Aşa se numeşte, Tabletă cu lapte No. 1. No. 1 este marca proprie a Carrefour, aşa cum Billa are Clever, Real are Tip, Metro are Aro, Cora are Winny şi aşa mai departe. N-am îndrăznit să o cumpăr. Costa 1 leu şi arăta precum ciocolata românească de pe vremea lui Ceauşescu.

Înţeleg faptul că acele bunuri care sunt produse sub „umbrela” mărcilor proprii ale marilor magazine sunt ieftine tocmai datorită faptului că nu li se face reclamă deloc. Dar nici ambalajul acelei tablete de ciocolată nu mă îmbia să o cumpăr. Şi-apoi, câtă încredere să ai într-un produs fabricat „în exclusivitate pentru Hiproma SA, de către o firmă no-name? Cam care ar fi şansele ca acea ciocolată să fie atât de bună, încât să vreau să cumpăr tot stocul?

Să mai spun că nu o cumpăram pentru mine, ci pentru o doamnă, şi nu puteam să mă prezint la ea cu o astfel de ciocolată, pentru că arăta foarte dubios? Mda. Deci, să cumpărăm produse româneşti.

Asta a fost treaba cu ciocolata. Totuşi, îmi place să cred că 80 la sută dintre bunurile pe care le cumpăr în fiecare săptămână sunt fabricate în România. Începând de la pâinea care nu are cum să fie importată, continuând cu brânzeturile [unde mai „trişez”], mezelurile [sută la sută româneşti, îndoite cu apă] şi chiar detergenţii şi terminând cu berea pe care o beau bărbaţii din casă, toate-s româneşti. Va să zică, susţinem economia românească. Dar stai! Ce zice ştirea asta: „Majoritatea produselor alimentare care sunt vândute în magazinele din judeţ provin din import sau conţin materie primă importată”? Interesant…

Am ajuns în situaţia în care aproxiomativ 80 la sută din produsele alimentare care se găsesc în magazine să fie într-un fel sau altul de provenienţă străină. Paradoxal, o ţară ca Austria, care are o suprafaţă agricolă de aproximativ 10 ori mai mică decât suprafaţa agricolă a României, asigură hrana necesară unei populaţii de opt milioane de locuitori şi are un surplus de lapte pe care îl exportă. Mai mult decât atât, forţa de muncă care lucrează în agricultură în Austria, reprezintă opt la sută din populaţie, în timp ce în România peste un sfert din populaţia ţări lucrează în agricultură. Dacă comparăm numărul de locuitori al celor două ţări constatăm că în Austria, lucrează un număr de 10 ori mai mic de agricultori decât în România.

din HuOn

Eh, titlu alarmist, mă speriasem degeaba. Eu ştiu că şunca pe care o cumpăr din Kaufland e fabricată la noi, pentru că în Austria n-am întâlnit mezeluri care să se topească dacă le ţii la temperatura camerei! :D