HP Pavilion DM4 Beats Edition. Sună complicat, dar e noul meu laptop HP

Se spune că e uşor să te înveţi cu binele. În acelaşi timp, se mai spune în popor că orice învăţ are şi dezvăţ. Dacă-mi permiteţi, aş schimba puţin zicala: orice învăţ vine cu un dezmăţ! Sau destrăbălare, dacă doriţi.

Nu cred că au trecut mai mult de patru luni Au trecut fix cinci luni de când îi spuneam lui Matei Psatta, într-un bar din Bucureşti unde ne-am întâlnit ca să bem un cico – el cu Sebi – şi unde eu m-am dus cu Dell-ul Inspiron de trei kile după mine pentru că aveam de scris o pagină pentru ziaru’ Glasul şi chestiunea nu suporta amânare, că eu o să fiu ultimul proprietar de laptop mare şi sănătos. Băieţii şi-au văzut de poveştile lor, eu m-am scuzat şi mi-am pus iPod-ul cu Scorpions în urechi şi mi-am făcut pagina.

Dar, cumva ca să mă scuz pentru măgăoaia cu care am stat pe masă, i-am explicat lui Matei cu toată sinceritatea de care am fost în stare că îmi iubesc laptopul, pentru că o fi el mare, dar face treabă excepţională şi asta în ciuda vârstei de peste cinci ani. Şi chiar aşa a fost. Chiar l-am iubit până în ultima clipă!

Out with the old, in with the new!

Nu, bătrânul meu laptop n-a murit, dar a fost înlocuit. Era să zic „prematur”, dar aţi fi crezut că glumesc. După cinci ani de tras ca un erou, a venit vremea pensionării. Numai că în familia mea nici un gadget nu iese la pensie. Am doi părinţi avizi de tehnologie plus neamuri care se bucură de orice „jucărie”, aşa că Tata nici nu m-a mai întrebat dacă vreau să-i pasez lui vechiul meu laptop. Şi l-a luat, pur şi simplu.

Am crezut că o să-mi fie greu, după mulţi ani de scris pe blog de pe aceeaşi tastatură, să o schimb acum cu una care nici măcar nu are tastele Delete, Home, End, Insert, Page Up şi Page Down dispuse cum trebuie! Ulterior am aflat ca Dell-ul meu era „special” şi că toate laptopurile „trebuie” să aibă tastele una sub alta. Pfff! Dar m-am obişnuit – şi încă destul de repede, aş putea spune.

Noul meu laptop se numeşte HP Pavilion dm4 Beats Edition. Ştiţi cum e laptopul ăsta? 

E altceva. E mic, nervos, deştept, capabil, destul de uşor dar nu prea uşor, sexy, plăcut la atingere, cu tastele dispuse fixe aşa cum trebuie. E negru cu roşu şi în locul tastei „B” are logo-ul „Beats by Dr. Dre”.

N-am fost niciodată fană a muzicii lui Dre, dar pot să apreciez un lucru bine făcut atunci când îl văd. Ţin minte că într-o vreme HP avea sloganul „Computerul a devenit personal din nou”. Computerul ăsta este mai al meu ca oricare altul. De când a intrat în viaţa mea, suntem aproape nedespărţiţi. Şi ce-mi place cel mai mult la el este că e uşor şi frumos şi nu mai am impresia că mă fac de ruşine dacă-l scot la un bar din Bucureşti.

Când l-am folosit prima oară, Tata, curios, m-a întrebat ce autonomie are.

– Păi vreo două ore, două ore jumate, cât să aibă?
– Ia uită-te şi spune-mi.
– …
– Cât?
– Cinci ore jumate. Cu wireless, Bluetooth şi toate cele pornite.

E foarte uşor să înveţi cu binele

Îmi era strict necesar acest laptop? Probabil că nu. Dar nu l-aş da pentru nimic în lume. Am prostul obicei de a mă ataşa de obiecte şi chiar am suferit când „a trebuit” să renunţ la laptopul cu care mă obişnuisem de atâţia ani şi care mergea bine, făcea treabă bună etc. First world problems, ştiu. Abia după ce m-am obişnuit cu HP-ul mi-am dat seama cât de încet se mişcă, de fapt, vechiul laptop.

M-am învăţat, deci, cu noul laptop şi zău că n-aş vrea să fie cazul de „dezvăţ”. Dezmăţ, da, dar dezvăţ, nu!

Acelaşi lucru mi s-a întâmplat cu telefonul. Dar pe asta v-o povestesc zilele următoare.

 

Ce e sub „capotă”?

• Procesor Intel Core i5 @ 2.50 GHz
• 4 GB memorie RAM
• Windows 7 Home Premium – 5.6 Windows Experience Index
• Şi mult nerv, multă voinţă de a mă face pe mine să lucrez mai uşor.