Laudă-mă, gură! Şi tu, tastatură!

Nu ştiu dacă aţi observat, dar în ultimele zile au apărut pe mai multe bloguri articole în care autorii povestesc despre faptele bune pe care le-au făcut. E un lucru bun, zic eu, că parcă prea multă energie negativă „emană” blogosfera românească. Prea suntem nemulţumiţi de tot ce ne înconjoară, iar această stare de fapt mă nemulţumeşte!

Sebi şi-a propus să scrie săptămânal despre câte o faptă bună pe care o face. Şi vă spun un secret: n-o să fie niciodată în pană de subiecte, pentru că deşi pare un adevărat „vis urât”, nu e întotdeauna aşa. Şi face mai multe fapte bune decât aţi crede!

Na bine, după introducerea asta destul de lungă, ar fi frumos să vă povestesc despre o faptă bună pe care am făcut-o eu. Adevărul e că m-am sucit şi m-am învârtit încercând să-mi amintesc ce faptă bună am făcut măcar în ultima lună, dacă nu în ultima săptămână sau chiar azi. Mărturisesc că mi-e greu să mă laud singură. Dacă fac o faptă bună, o fac pentru că aşa-mi spune inima – sau acea parte a creierului care se ocupă cu altruismul -, nu pentru a o bifa pe o listă, ca să mi-o amintesc mai târziu.

Nu fac fapte bune ca să am cu ce mă lăuda. De-aia mi-e greu acum să-mi amintesc faptele bune pe care le-am făcut.

La un moment dat, i-am cumpărat unui băieţel care urma să meargă la şcoală ghiozdan şi toate rechizitele de care avea nevoie. Părinţii lui nu-şi permiteau să i le cumpere [sau dacă ar fi făcut-o, rămâneau cu o gaură mare în buget], eu aveam cu ce şi într-o zi le-am cumpărat din Real, i le-am dus, m-am bucurat să-i văd pe părinţii lui fericiţi şi uşuraţi şi mi-am văzut mai departe de viaţa mea. Sigur, frumos ar fi fost să continui să-i cumpăr chestii, dar intrăm în nişte detalii care nu-şi au locul aici.

O altă faptă bună – ieri, când Winnie, colegul meu de suferinţă DTP-istică, mi-a zis că nu mai e nevoie să mă uit peste paginile făcute de el, în loc să-l iau la palme, l-am iertat. Bineînţeles că mă uit întotdeauna peste pagini şi repar greşelile [mai mici sau foarte mari] pe care le-a făcut. Uneori îl cert, alteori îl las în pace. Dar ieri merita o bătaie sinceră, iar eu l-am iertat. Deci, încă o faptă bună!

Încă una şi mă duc: eram prin clasa a XII-a, iar o prietenă şi colegă, foarte supărată pe viaţă, a decis să-şi ia viaţa. De fapt, a vrut să atragă atenţia celor din jur, pentru că după ce a luat nu ştiu ce pastile, am aflat şi eu. Am dus-o la spital, unde i s-au făcut spălături stomacale [ce termen greţos!], am stat lângă ea toată noaptea, iar dimineaţa am condus-o acasă, pentru că-şi revenise şi medicii nu aveau nevoie de adolescenţi teribilişti care să le ocupe paturile din spital. Am lăsat-o pe o bancă în apropierea casei, doar ca să o găsesc, 20 de minute mai târziu, cu o lamă veche, încercând să-şi taie venele. Acum e bine, sănătoasă şi nu mai are astfel de apucături. Dar atunci am simţit gestul ei ca pe o palmă: eu stau după fundul tău toată noaptea, ca să mă asigur că eşti bine, iar tu îţi tai venele!?

E rândul vostru să povestiţi ce fapte bune aţi făcut. Dacă sunteţi bloggeri, puteţi câştiga o temă personalizată pentru blog. Nici mie nu mi-ar strica o temă nouă, că asta mi se pare că arată ca un covor persan plin de praf.

foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.