Doamne, ce dor mi-a fost de o vizită adevărată într-o fabrică mare!
Am avut nesperata ocazie de a merge într-o vizită organizată de cei de la Lactalis în uriașa lor fabrică din județul Alba, la aprox. 12 km de municipiul Alba Iulia. Nici nu bănuiam ce ascunde fosta fabrică Albalact…
Am participat la un tur organizat pentru tinerii elevi de liceu care sunt interesați de înscrierea în învățământul dual. Lactalis, proprietara Albalact și a altor branduri cunoscute de lactate din România (Zuzu, Albalact, Covalact de Țară, LaDorna, Fulga, Rarăul) și din toată lumea (President, Galbani, Leerdammer, Santal), este partenerul Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia în proiectul de învățământ dual, acesta fiind deja cel de-al doilea an în care compania se implică în formarea tinerilor pentru a-i atrage către fabrica lor de lactate din Alba.
Cumva, m-au targetat și pe mine în reclama lor de pe Instagram – sau am văzut o postare care mi-a atras atenția, nu mai știu sigur. Ce știu e că am văzut ”vino și tu la ziua porților deschise” și deja completam formularul de înscriere. Câteva zile mai târziu, m-au sunat pentru confirmare și astăzi am pornit cu micul meu cazan pe patru roți cu destinația Oiejdea.
Am găsit aici o echipă de super profesioniști, foarte bine organizați, care fac să funcționeze fără sincope un lanț de producție imens. O să tot folosesc cuvinte mari, pentru că am fost realmente impresionată de curățenia și organizarea impecabilă de la Lactalis. Am mai fost în vizită în multe fabrici, însă nu cred că a mai fost vreuna atât de mare.
Și ca să faci o fabrică atât de mare să funcționeze fără cusur, trebuie să ai proceduri clare și oameni care să le respecte. Nu am putut intra în secția de producție a fabricii până nu ne-am „ambalat” și noi bine în halate de unică folosință, capișoane pentru păr și cipici care să ne acopere încălțămintea. Ne-am dezinfectat mâinile, am renunțat la ceasuri și bijuterii mari, am ascuns cerceii și părul în acele plase speciale pentru păr, băieții, dacă ar fi avut barba crescută, ar fi primit niște plase și pentru barbă, apoi am trecut prin niște turnicheți care ne spălau bine pe picioare.
Și toate astea, ca să vedem laptele de după niște bariere din plastic sau sticlă, pentru că el nu „zburdă” liber prin secția de producție!
Drumul laptelui, de la văcuțe la magazin
Drumul laptelui începe la ferme, de unde este colectat în cisterne cu care ajunge la poarta fabricii. Aici, prima oprire o face la laborator, unde este supus unor analize stricte care determină în primul rând reziduurile de antibiotice, dar și alți parametri, cum ar fi punctul de îngheț (crioscopic), care indică dacă laptele a fost „lungit” cu apă. Iar analizele astea se fac în mai puțin de un minut, pentru că la o fabrică unde se procesează laptele 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ai nevoie de rapiditate. Nu poți ține cisterna la poartă, că ți se strică laptele. Așadar, analizele astea plus cele microbiologice spun rapid dacă laptele este conform. Dacă da, el intră în fabrică și este depozitat în niște rezervoare uriașe.
În acest moment, la fabrica din Oiejdea se procesează aproximativ 700.000 de litri de lapte PE ZI. Da, ați citit bine, șapte sute de mii de litri de lapte pe zi, în fiecare zi. Cam 60% din acesta ajunge îmbuteliat sub diverse forme de lapte sau băuturi pe bază de lapte, iar 40% este transformat în iaurt și smântână. La momentul vizitei mele, am văzut cum erau ambalate laptele Boni de tot (marcă proprie Penny) și laptele Zuzu, ambele cu 3,5% grăsime. Dar dacă vă place laptele Vreau din România de la Kaufland, laptele Pilos de la Lidl, iaurturile sau smântâna Pilos, să știți că toate sunt produse aici, la Oiejdea. Se pronunță cu accentul pe primul e, Oiéjdea, sunt sigură că dacă nu sunteți de prin zonă vă întrebați care-i pronunția corectă!
Cum totul se face, așa cum vă spuneam, după proceduri și reguli bine stabilite, fabricile astea de produse alimentare (care și exportă) au niște obligații legale – cum ar fi să pună o ștampilă ovală pe ambalaj, care face identificarea fabricii mult mai ușoară. Iar fabrica Albalact / Lactalis are codul L17, deci dacă vedeți pe un ambalaj de lapte sau iaurt sau smântână acea ștampilă cu codul L17, să știți că vine de la Alba!
Noi am vizitat prima dată depozitul, unde am fost dați pe spate de automatizare. Prima încăpere a depozitului, unde sunt păstrate lactatele UHT (pasteurizate la temperaturi înalte, ceea ce le dă o durată de viață de 6 luni la raft), este o încăpere imensă cu foarte multe rafturi adânci. Acestea găzduiesc nu mai puțin de 5.000 de paleți cu marfă, iar marfa este practic un „buffer” care poate să acopere necesarul pe trei zile, dacă ar fi să se defecteze ceva în fabrică și să fie oprită vreo linie de producție. Cum spuneau reprezentanții Lactalis, dacă se întâmplă ceva în producție, „țara nu simte”. Adică noi vom continua să găsim la raft produsele pe care ni le dorim, fie că suntem fani Zuzu, Boni de tot, Vreau din România sau Pilos. Iar ei sunt încrezători că orice problemă se va rezolva în timp util, astfel că un depozit cu marfă pentru trei zile le este suficient.
Revenind la paleții cu marfă: automatizarea a fost dusă la alt nivel, aici. Rafturile astea adânci au adâncimea cât șase paleți și vreo două culoare între ele. Normal că nu ai cum să ajungi la raftul nr. 5 sau 6 cu motostivuitorul sau transpaletul, așa că au implementat un sistem ingenios (sunt convinsă că în logistică este ceva comun, eu acum am văzut așa ceva „pe viu”): un roboțel intră sub paleți, îi ridică ușor și îi transportă la marginea raftului sau în adâncime, unde va sta până când va fi nevoie de el. La margine, un operator uman îl preia cu motostivuitorul și îl transportă acolo unde este nevoie de el. Un singur operator uman, în tot depozitul.
Bun, ăsta a fost depozitul unde nu ne-a înghețat nasul. Depozitul rece este de trei ori mai mare decât cel super automatizat și i se spune „stadionul”. Aici lucrează mai mulți operatori, pentru că este nevoie de pregătirea manuală a comenzilor plasate de fiecare magazin care cumpără marfă de la Albalact. Am întrebat cum rezistă în frigul ăla și am aflat: li se asigură echipament, au pauză de 15 minute la fiecare două ore, au dușuri și în general se încearcă să li se asigure toate condițiile. Operatorii de pe motostivuitoare s-au plâns că le este frig la picioare, așa că li s-au găsit bocanci înalți și acum fabrica este în proces de achiziționare a unor motostivuitoare cu volan și scaun încălzite.
Per total, am rămas cu impresia că se pune mare preț pe angajați, că nu sunt tratați ca „mână de lucru”, ci ca niște ființe care merită respect.
Apoi, după o pauză în care ne-am mai încălzit, am mers în vizită în secția de producție. Aici e strictețea despre care vă vorbeam: fără bijuterii, cu hainele și părul acoperite, asta deși nu aveai cum să intri în contact cu laptele, pentru că el circulă prin țevi de inox. Iar când nu e lapte, între orele 4 și 8 dimineața, pe țevi circulă apă, pentru spălarea acestora.
Din păcate, tocmai aici nu am avut voie să facem poze. Na, nimeni nu își vrea expuse secretele de producție, e de înțeles. Am fost eu în fabrici unde nu aveai voie nici să scoți telefonul la vedere, nici măcar în curte, deci nu-i chiar așa de rău aici! Spun „din păcate”, pentru că aici e partea aia spectaculoasă, pe care o vezi în emisiuni ca „How It’s Made”. Laptele și derivatele vin prin țevi și sunt turnate în bidoanele acelea de 1,8 litri, în ambalajele TetraPak din carton, în sticluțe de plastic termoformate pe loc, în cutii de iaurt sau de smântână, în găleți de smântână etc.
Cred că doar acele bidoane mari și gălețile de smântână și iaurt sunt produse altundeva; în rest, „sticlele” de chefir din plastic vin sub formă de cartușe și sunt umflate pe loc, paharele de iaurt se fac dintr-o folie groasă de… ceva plastic, nu-i rețin denumirea, iar ambalajele TetraPak sunt formate și ele pe loc, dintr-o rolă mare de „carton” (de fapt, sunt șapte straturi de materiale care previn scurgerea lichidului și îl păstrează în condiții de siguranță). Totul se întâmplă simultan, adică în timpul vizitei noastre am văzut și lapte Zuzu, și iaurt Zuzu, dar și lapte Boni de tot și chefir (care încă nu avea etichetă) turnate și ambalate.
Și aici am văzut roboți uriași care preiau sarcinile grele, care în trecut le „rupeau” spatele angajaților, și anume: aranjează sticlele în cartoane, înfoliază cartoanele, le suprapun geometric, formează paletul, îl înfoliază și pe acesta și îl trimit la capăt de bandă, unde alți roboți, cu adevărat spectaculoși – pentru că sunt complet autonomi, îl preiau și îl duc în depozit.
Iar din depozit, paletul este urcat în TIR și dus în magazin, de unde noi îl cumpărăm și îl ducem acasă. În acest punct, produsele au trecut prin câteva mâini, însă niciuna dintre ele nu va fi atins laptele. De la punctul de colectare, la laborator, la tank-urile (rezervoarele) de inox, la cutia de lapte, la ambalare, în TIR, la preluare în magazin, la amplasarea la frigider sau pe raft, în coșul de cumpărături, la casa de marcat.
Cariera ta la Albalact?
Așa cum spuneam la început, scopul acestei vizite a fost de a-i familiariza pe viitorii studenți cu atmosfera unei fabrici mari. Ei pot opta pentru învățământul universitar dual și vor avea doar de câștigat: experiență în câmpul muncii, o bursă lunară pentru a se întreține pe timpul studiilor universitare, iar după încheierea studiilor, posibilitatea de angajare în cadrul companiei.
Știți glumițele alea cum că în ziua de azi recrutorii caută absolvenți de facultate cu cinci ani de experiență? Ei bine, cu un astfel de program de învățământ dual, poți ieși din facultate cu patru ani de experiență în muncă! Iar ăsta e un mare avantaj, oricum l-ai privi.
Și-am încălecat pe o șa și… v-am spus povestea așa! Dacă aveți curiozități și vă pot răspunde, aștept comentariile voastre. Iar celor de la Lactalis le mulțumesc încă o dată pentru invitație, cum spuneam, mi-a fost taaare dor de o vizită de genul ăsta!