Băi, oameni buni! Peste 16 ani fac 50!!!
Vorbeam cu un coleg despre Nunta de aur (adică despre acele cupluri care au rezistat împreună cincizeci de ani) și el m-a întrebat: „Tu câți mai ai până la 50, Denisa?”. El se referea la 50 de ani de căsnicie… eu am înțeles altceva.
Am calculat repede: 34+x=50. x=50-34, deci x=16, ca drept dovadă că nu degeaba am făcut atâta școală și i-am răspuns colegului, moment în care mi-am dat seama că eu, peste șaisprezece ani, voi împlini 50!
Să ne înțelegem: în adolescență, pe oamenii de 30+ îi consideram adulți spre bătrâni. Cei de peste 40 erau de vârsta părinților mei, deci, clar, babalâci, iar cei de 50+ se încadrau lejer la categoria pensionari. Iar pentru adolescenta Denisa, pensionar=pe drumul către cimitir, cu un picior în groapă etc.
Deci zilele astea am avut un moment în care mi-am dat seama că sunt mai aproape de vârsta de 50 de ani decât de vârsta de 16 ani. Nu mă raportez la niciuna, nu mă simt nici prea tânără, nici prea bătrână pentru vârsta mea. Și, mai presus de toate, sunt fericită că nu-s singurul adult care habar nu are despre sensul vieții sau cum a ajuns la o vârstă… și ce ar trebui să facă pe mai departe.
Nu la asta ar trebui sa te uiti. Ci la faptul ca cu cat ai trait mai mult, cu atat ai de trait mai mult.
https://fanaca.wordpress.com/2016/09/13/daca-toata-lumea-o-duce-bine-cum-se-face-ca-eu-nu/
Eu mai am 26 de ani pana la 50. Tocmai am implinit 24 de ani, de curand. Si inca am momente cand trebuie sa imi dau palme si sa ma trezesc, pentru ca mereu am impresia (in capul meu) ca eu inca am 19-20.
Imi dau palme, pentru ca, eu sunt mai cu targeturile, de felul meu. Si pana la 30 de ani mi-am propus niste chestii. Si mereu zic „Eh, las’ ca am timp, sunt tanara (si in mintea mea ma gandesc ca eu inca am 20 de ani, dar nu stiu de ce)”. Si apoi realizez ca de fapt am 24 si ma panichez :))
De fapt, nici nu stiu de unde graba asta. Adica stiu. Poate pentru ca si eu, ca si tine, consider ca la 30 de ani… nu stiu… zici ca se termina lumea si tre’ sa le fac eu pe toate pana atunci… Mai ales, referitor la stabilitatea asta financiara. Parca as vrea sa mai apuc anii astia, de 20, sa ma si distrez fara griji, pana fac 30. Ca eu de cand am implinit 18 ani, tot muncesc + scoala. Ma crezi sau nu, nu am calcat in veci intr-un club. Nu am fost nici macar la balurile din liceu (in clasa a9a nu am avut bani, iar in clasa 12a eram deja cu servici si nu aveam timp). Am mai fost in vacante, dar uite, niciodata in afara tarii. Doar la noi. Am vazut toata Romania, in afara de Maramures, unde am plan sa ajung la anul.Am tot zis, de cat sa dau 500-100-1500 de euro pe o vacanta, mai bine ii pun pentru avans la casa, sau mai plateam cateva rate la masina. Fix asa faceam: Strangeam cateva luni sau chiar un an, pentru o vacanta in afara. Si cand ajungeam atunci si vedeam atatia bani in mana, ma durea sufletul sa ii arunc asa aiurea, si ii puneam la rate. Si asa am ajuns la 24 de ani (si al meu la aproape 29) si nici acum nu am iesit din tara. Pe de alta parte, avem deja masina noastra (platita), pana in primavara o sa avem casa noastra (in rate, bineinteles) , pe cand alti colegi de varsta mea, sau chiar mai mari, au mai fost prin multe vacante in strainatate, au spart banii pe nimicuri, s-au distrat, nu au un chior in buzunar si niciun plan de viitor, dar sunt fericiti. Pe cand eu, am disperarea aia, sa ma pun mai intai la caldura si apoi sa ma distrez.
De al meu ce sa mai zic, ca mai are putin si face 30. Acusi o sa faca 29 si gata, incepe numaratoarea inversa la el :))) Cand l-am cunoscut, avea 21 de ani, eu 17 si nu aveam niciunul habar de capul nostru. Nici eu nu stiu cand ne-am responsabilizat. Poate si pentru ca parintii nostri nu au posibilitate financiare, sa ne ajute. Si a trebuit sa ne facem noi singuri. Mai intai am muncit ca sa ne platim facultatile si chiria, apoi ne-am dat seama ca nu ne place in chirie ca e prea scumpa si nu avem nici cum sa renovam ceva, propietarii la noi sunt imprevizibili… si tot asa. Poate si de aici nebunia mea, sa am toate alea puse la punct, munca si apoi distractie. Ca stim ca daca ramanem in fundul gol, nu are cine sa ne ajute.
Intre timp, ma uit la soacra-mea care are 50+ si la mama, care are 40+ si parca nu-i dracul asa de negru. Ele abia de acum au ineput sa simta viata si sa se bucure de ea. E si normal, cand copiii lor s-au dus la casa lor, acu’ respira usurate cativa ani, pana vin nepotii :))) Ma uit la ele, toata viata au stiut doar munca si crescut copil/ renovat apartamentul si iesit la mare/ munte o data pe an. Abia acum descopera si ele un internet, un hobby, altceva in afara de ce au facut pana acum. Ba chiar ma amuza cand le aud ca au fost la mall si si-au luat si ele o bluza, sau ceva… si o zic asa, de zici ca a fost mega eveniment :)))
Ma apuca pandaliile, cand le aud pe amandoua: „Gata, in curand va luati casa, in sfarsit faceti si voi copii!”. Daca ar stii, saracele, ce gandim eu si cu al meu, ca noi vedem numa palmieri si insule si nici urma de procreere, in planul pe urmatorii 5 ani, cred ca s-ar imbolnavi :))) Dar tacem din gura si le lasam sa vorbeasca.
Si ca o incheiere: Am planul facut pana la 30 de ani. Din adolescenta stiam ce fac pana la 30 de ani. Ei bine, asa de tare am considerat ca nu exista viata dupa varsta aia, incat, realizez ca, in curand, ajung acolo si nu stiu ce fac pe mai departe.O sa intru si eu la categoria aia cu sensul vietii= unknown… Ce-o fi, o fi!
anunta-ma si pe mine daca vei gasi vreo balanta care a descoperit sensul vietii si mai ales ce ar trebui sa faca (atunci cand se face mare) :-D thanks!
de citit: http://www.blog.sfatfarma.ro/2016/04/20-de-lucruri-invatate-pe-parcursul.html
Eu stau să mă gândesc de fiecare dată când mă întreabă cineva câți ani am, nu din falsă cochetărie, ci pentru că trebuie să-mi amintesc repede în ce an suntem, să calculez câți au trecut de la anul nașterii și să dau un răspuns senin. :)
E ok, indiferent câți ar fi, important e cum mă simt și mă simt tânără. :)