Am lucrat, timp de şase luni, într-o firmă deţinută de chinezi. Pot spune, cu mâna pe inimă, că nu ştiu ce salariu am avut. În fiecare lună primeam altă sumă de bani, cu toate că munca mea nu putea fi cuantificată; nu aveam cum să am într-o lună rezultate mai bune sau mai slabe decât în precedenta, aşa că faptul că salariul meu varia a reprezentat o ciudăţenie care m-a amuzat.
Din fericire pentru mine, pe atunci mai aveam un loc de muncă, unde lucram după-masa, plus o colaborare, aşa că nu trăiam exclusiv din banii luaţi de la chinezi. În momentul angajării, mi s-a promis o sumă minimă, aceasta urmând să crească „în viitorul apropiat”. Dar, aşa cum am spus, în cele şase luni în care am lucrat la firma respectivă, nu s-a întâmplat să primesc de două ori aceeaşi sumă.
La un moment dat, s-a eliberat postul de secretară / recepţioneră, iar eu – omul bun la aproape toate – am fost însărcinată cu strângerea CV-urilor şi aranjarea interviurilor de angajare. Patroana, chinezoaică get-beget, era cea care le intervieva pe candidate, iar după interviuri, îmi cerea părerea despre fete.
Interesant mi s-a părut că, deşi postul de secretară presupunea doar prezenţa la recepţie, redirecţionarea apelurilor telefonice către birouri, primirea şi trimiterea de faxuri şi înregistrarea documentelor primite sau trimise de firmă, patroana avea pretenţia ca viitoarea angajată să aibă neapărat studii superioare şi să cunoască cel puţin o limbă străină (engleza). Salariul oferit? Mic. Minim, aş putea spune.
Într-o zi, am înţeles (sau cel puţin aşa cred) de ce chinezii „mei” nu îţi spuneau de la bun început pe câţi bani o să lucrezi.
„Întâi trebuie să vedem ce ştii, cum te descurci, să ne asigurăm că eşti potrivit pentru acest loc de muncă. Tu trebuie să ne dovedeşti că faci bine ceea ce faci, iar salariul va fi stabilit în funcţie de cât eşti tu de competent”, mi-a explicat, în mai puţine cuvinte, chinezoaica. În China, să ai o astfel de pretenţie, aceea de a te interesa de salariul pe care urmează să-l primeşti, este o dovadă de lipsă de respect faţă de angajator.
I-aş fi spus atunci chinezoaicei că e absurd să-i ceri unui om să-ţi lucreze minimum o lună fără să ştie dacă, la sfârşitul lunii, banii îi vor ajunge să-şi plătească facturile. Dar nu i-am zis nimic. Însă, după şase luni în care „valoarea” mea varia, am hotărât să mă îndrept către o firmă cu care am stabilit, de la bun început, câţi bani aveam să primesc. Una românească, bineînţeles.
– publicat în Iaşi Plus
E o poveste interesanta.Stiam ca la chinezi multe lucruri sunt de neinteles la prima vedere pentru europeni&co..
Poate că într-o lună ştiai să faci mai multe lucruri, iar în următoarea uitai ceea ce ai făcut/ceea ce ştiai să faci :)
La modul serios, mi se pare de bun simţ ca o secretară să cunoască cel puţin o limbă străină, chiar dacă e vorba de o companie cu parteneri exclusivi români. Despre studii superioare…not sure, dar privind limba străină mi se pare o pretenţie OK.
Chinezii astia fac multe smecherii. Sa se obisnuiasca Romania nu-i egala cu China. Sa spuna salarul de la inceput ca aici cheltuieliile sunt scumpe.
eeee sa vezi ce este si prin alte tari ….
Adrian O., şi mie mi se pare de bun simţ să ştii engleza, ca secretară. Dar nu era de bun simţ salariul de 400 de lei oferit pentru asta + studii superioare. Greşesc?
Ooops. 400 de lei? Foarte putin.
Păi eu de-aia zic că nu prea aveau de ce să vină cu pretenţii mari.
in china a avut loc in ultimii ani o mare migratie a oamenilor din zonele rurale catre zonele sudice puternic industrializate. desi erau platiti cu salarii jalnice si munceau mult peste program si isi vedeau familiile lasate la mii de km doar o data pe an, ei acceptau.
in mod sigur de acolo s`a preluat aceasta gandire, angajatorul gandindu`se ca ii face o favoare angajatului.