Despre vremurile în care „drogurile” purtau alte nume
Cu mult înainte ca știința să izoleze molecule și medicina să pună etichete pe stări, omul se învârtea în cercuri de fum, în păduri adânci și visuri dulci – toate ghidate de plante. Nu erau „droguri”, erau leacuri. Eu mereu am zis că pe vremuri oamenii se drogau într-o veselie, cu ciuperci, plante, infuzii, unsori, doar că nu știau cum se numea ceea ce făceau ei și nici nu era ilegal. Dacă îți plăcea să amesteci plante, erai vraci sau vrăjitoare.
Pelinul era băutura visătorului. Din el se făcea absintul, „zâna verde” a poeților decadenți din secolul XIX. Baudelaire, Verlaine, Rimbaud – toți o sorbeau ca pe un elixir sacru. Dar înainte de ei, în taverne tăcute și colibe de lemn, pelinul era licoare de sărbătoare și apă de uitare.
Belladona, cu numele ei frumos și înșelător, „Doamna cea frumoasă”, era planta vrăjitoarelor. O picătură diluată lărgea pupilele și hipnotiza. În concentrații mai mari, deschidea porți către lumi de dincolo de văz. Viziunile veneau sub formă de zbor, animale vorbitoare sau femei cu flori în păr.
Mătrăguna, surata ei mai întunecată, avea rădăcini ce semănau cu trupuri omenești. Se spunea că țipă când o smulgi din pământ. Dar pusă în poțiuni sau alifii, te trimitea pe drumuri unde realul se rupea în bucăți – și rămâneai doar tu, visul și taina.
Și apoi, datura, floarea diavolului. O regăsim în toate culturile, de la șamani sud-americani la călugări medievali. Te putea ucide ușor – dar cei care o mânuiau cu respect primeau în schimb viziuni, transă, întâlniri cu zei sau spirite.
Oamenii de atunci nu aveau psihologi, dar aveau păduri (mna, nu aveau nici Schweighofer Holzindustrie!🙄). Nu aveau antidepresive, dar aveau ceaiuri amestecate cu incantații. Nu fugeau de suferință, dar o transformau în ritual și o legau de lună, o presărau cu flori și fum. Leacurile de necaz erau pelinul amar, ceaiurile aburinde și liniștea pădurii.
Plantele nu erau doar leacuri, ci punți către ceva mai adânc — spre vis, intuiție, alinare. Un alfabet vegetal prin care omul vechi încerca să citească nevăzutul: un dor, o frică, o speranță.
Dar să nu idealizăm totul. Unele dintre aceste plante erau la fel de primejdioase pe cât erau de frumoase. Fără cunoaștere, ele puteau aduce delir, suferință ori chiar moarte. De aceea, în vremurile de azi, medicina modernă salvează vieți, redă echilibru, repară ceea ce natura nu reușește întotdeauna singură.
Mereu m-am întrebat: ce-o fi fost în mintea celor care au băgat pentru prima dată o plantă în gură? Care au zis: „ciuperca asta arată bine, hai s-o halim!”?