Jurnalul Naţional şi Scânteia

Jurnalul Naţional a tipărit astăzi, pe lângă ziar, numărul 1 al publicaţiei Scînteia. Şi pentru că orice idee bună nu este neapărat şi nouă, îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei de la Jurnalul, dar în urmă cu vreo cinci ani, Ştefan Ciocan, pe atunci redactor şef al săptămânalului Replica (www.replicahd.ro), a schimbat complet layout-ul ziarului, ziarul tipărit cu ocazia zilei de 1 mai numindu-se Scînteia Drumul Socialismului.

Avea patru pagini, alb-negru + roşu şi doar pe ultima pagină exista menţiunea „Acest ziar este un pamflet şi reprezintă numărul nu-mai-ştiu-cât al săptămânalului Replica”. Ţin să vă anunţ că tirajul pentru acea săptămână a fost epuizat din prima zi şi a fost nevoie să-l tipărim de două ori. Pe-atunci, Replica nu avea site, deci nu am încă dovada faptului că ideea celor de la Jurnalul nu-i tocmai originală. Dar dacă-i nevoie, caut prin arhivă şi îi fac o poză, „pentru conformitate”.

Foto: Jurnalul Naţional

EDIT: Nu-i zicea Scînteia, ci Drumul Socialismului, pentru că aşa se numea pe vremuri „organul de partid”.

5 thoughts on “Jurnalul Naţional şi Scânteia”

  1. Nu-i originală ideea, de acord, dar cât de bine prinde! Denisa, mă gândeam ieri, privind la TV chestiile cu revoluția, că sunt adulți (nu-i mai numim copii, că au peste 18 ani, eventual tineri) care știu despre Ceaușescu numai din poze și cărți. Sunt tineri care nu știu că se poate să ai două ore de program TV sau un ziar cu care să te ștergi la cur, că nu găseai nimic în el. Cred că prind bine asemenea inițiative, oricui ar aparține.
    Din păcate, nu am găsit Scânteia în Baia Mare: S-a epuizat. Rapid.

  2. AMINTIRI DIN DECEMBRIE REVOLUŢIONAR

    Au trecut douăzeci de ani de atunci, iar evenimentele care m-au surprins atât pe mine, cât şi întreaga ţară în acele zile şi care au căpătat numele de „Revoluţia din Decembrie” nu m-au convins în niciun fel că nu au fost orchestrate de la nivele înalte ale politicii autohtone şi internaţionale. Voi expune mai jos doar părerea mea în legătură cu acestea şi cum m-au surprins pe mine evenimentele din 22-23 decembrie 1989. Am şi explicaţii destul de pertinente, cred, fiind martor ocular al acestor întâmplări inedite.
    Eram într-o deplasare prin judeţul Călăraşi la familia unei amice din acea perioadă. Am ajuns în seara zilei de 21 decembrie 1989, cu trenul, la Călăraşi, iar a doua zi, împreună cu fiica fratelui amicei mele, o fetiţă de vreo nouă ani, am plecat în oraş să-i servesc o prăjitură şi să vizitez oraşul. Trecând pe lângă sediul Intreprinderii de Comert de Stat Mixt, am văzut o salariată fugind agitată, cu un radio în mână, spre o altă clădire din aceeaşi curte. Nu mi s-a părut ceva deosebit.
    Importanţa acestui episod am aflat-o mai târziu. Când am ajuns în centrul oraşului, în faţa Sfatului Popular Municipal – la cofetărie – şi ne serveam prăjiturile şi sucurile tacticoşi, a intrat o altă tânără salariată, foarte speriată, care nu am înţeles ce spunea repede colegelor sale şi plângea.
    Cum ne terminaserăm prăjiturile, am ieşit cu fetiţa afară şi atunci am văzut agitaţie mare pe străzi. Maşinile miliţiei alergau toate spre sediul lor din oraş. Eram în centru, în apropierea sediului Consiliului Judeţean P.C.R. Călăraşi. La un moment dat, a început să se audă gălăgia unui grup de oameni şi pe strada centrală a apărut o mulţime destul de mare, de peste 50 – 60 de persoane, cu steagurile României în mână, strigând sloganuri anti- Ceauşescu.
    Cum s-au adunat, de unde au făcut rost aşa de repede de steaguri, rămâne, pentru mine, o enigmă de nedezlegat. Cu teamă în suflet, să nu apară miliţienii să mă aresteze, ţinând strâns fetiţa de mână, m-am alăturat acestui grup, mergând în spatele lui, mai retras, considerând că dacă nu eram cel puţin localnic, nu voi păţi nimic şi am ajuns împreună cu ei în faţa sediului Consiliului Judeţean P.C.R.
    O parte dintre manifestanţi au intrat fără nicio problemă în sediul de partid, de unde au început să arunce pe ferestre tot felul de tablouri, pachete cu carne, cărţi şi o serie de obiecte de propagandă. Unul chiar a apărut cu un aparat de radio marca „Bucium”, vrând să-l arunce pe fereastră peste masa de manifestanţi, care se îngroşa văzând cu ochii, dar ulterior s-a răzgândit. Am remarcat cu uimire cum se înghesuiau toţi să prindă câte ceva, de la cei ce aruncau de la etaj.
    Gălăgie, ţipete, urlete, fluierături şi sloganuri anti-P.C.R. şi anti- Ceauşescu erau strigate cu voce tare, fără teamă şi îmi făcuseră pielea ca cea de găină, iar inima cât un purice. Mă aşteptam ca, din moment în moment să apară armata sau miliţia să ne aresteze, sau mai rău, să ne împuşte. Nu eram informat de ce se întâmplase în ţară. Auzisem ceva despre Timişoara, dar numai din povestirile spuse în şoaptă de către cei care ascultau seara Europa Liberă.
    Dintr-un bloc se auzea un radio dat la maximum, care a anunţat că Ceauşescu fugise şi în Bucureşti este revoluţie mare. Manifestanţii călărăşeni au început să ovaţioneze şi au părăsit sediul judeţenei Călăraşi, întorcându-se la Sfatul Popular Municipal, prin faţa căruia trecuseră mai înainte.
    După plecarea întregului grup, devenit mult mai numeros, în sediul consiliului judeţean au dat năvală ţiganii care, împreună cu destui dintre românii noştri şi după informaţiile ulterioare, au făcut prăpăd, au devastat şi distrus totul, inclusiv tapiseriile din stofă şi catifea de pe pereţi, sau tablourile cu valoare de patrimoniu care se găseau pe acolo. Mulţi dintre ei erau în stare de ebrietate şi se apucaseră să spargă geamuri, urlând şi râzând în acelaşi timp.
    In faţa Sfatului erau postate două persoane care se uitau „nepăsătoare” la manifestanţi. Erau un subofiţer de miliţie şi un muncitor, membru al Gărzilor Patriotice, îmbrăcat în cunoscuta uniformă kaki. Niciun manifestant nu i-a băgat în seamă, cum nici ei nu au făcut vreun gest de opunere. Priveau curioşi şi nepăsători ce fac acei manifestanţi, aşa cum privem şi eu, care i-am însoţit şi de acestă dată, cu fetiţa de mână. Nu ştiu ce înţelegea ea, că nici eu nu prea înţelegeam mare lucru, eram tare uimit de ceea ce vedeam că se întâmplă.
    Nu-mi venea să cred că particip la un asemenea mare eveniment împotriva comunismului, nu mă gândeam că va fi o revoluţie, o lovitură de stat sau altceva care să schimbe ceva în România. Aveam, credinţa, alături de ceilalţi „oameni ai muncii” că nimeni şi niciodată nu va schimba viaţa noastră în vreun fel.
    O parte dintre manifestanţi au intrat în sediu, ca şi la judeţeană, aruncând şi acolo pe fereastră, tot ce găsea prin sertare şi frigidere, inclusiv pachete de ţigări Kent şi carne proaspătă, cărţi de propagandă, dosare şi multe hârtii, care umpluseră strada. Mulţi dintre ei au părăsit sediul şi de acolo nu ştiu ce-au mai făcut, pentru că nu i-am mai urmat.
    De fiecare dată, după ce ieşeau manifestanţii din sediile publice, intrau alţi oameni, dintre care cei mai mulţi erau ţiganii, care devastau totul. Personal, eu îi consider pe aceştia nişte profitori şi tâlhari, care n-au fost şi nu vor fi niciodată revoluţionari, în adevăratul sens al cuvântului.

    A doua zi am plecat la Ciocăneşti – o comună la vreo 28 km distanţă de Călăraşi, spre Olteniţa, de unde trebuia să iau darurile de Crăciun, carnea de porc, vinul şi ţuica. La plecarea din Ciocăneşti, am avut ocazia să găsesc un autobuz care transporta muncitori de la Olteniţa la Constanţa – Sud, locul spre care mă îndreptam, de fapt, ca să ajung cât mai repede la Mangalia – oraşul meu de domiciliu.
    La un moment dat, trecând prin zona gării Ciulniţa, acceleratul de Bucureşti – Constanţa, mergea paralel cu autobuzul nostru. Când am ajuns la autogara Constanţa-Sud, cu multele mele bagaje în mâini, m-am grăbit să merg în gara Constanţa, să-mi iau bilete pentru Mangalia.
    Atunci a intrat în gară acceleratul menţionat mai sus şi de aici a început nebunia! Cineva care a fost interesat, parcă la comandă, a început să strige „Teroriştii! Au sosit teroriştii, cu acceleratul de Bucureşti!” şi auzind asta, toţi s-au îngrămădit să părăsească incinta gării, inclusiv cei ce coborau din accelerat, fiind toţi speriaţi şi agitaţi.
    Mai târziu, mi-am pus întrebarea de ce erau elevii Institutului de Marină din Constanţa înarmaţi până în dinţi şi postaţi în jurul gării, întrebare la care nu am găsit un răspuns nici astăzi, la douăzeci de ani de-atunci.
    De fapt, în Constanţa au mai avut loc evenimente în aceeaşi zi…
    S-a tras cu armele automate în zona Casei de Cultură a Sindicatelor, unde a căzut victimă o fetită de până în 10 ani, răpusă de gloanţe în faţa blocului, pe casa scării unde locuia. Această întâmplare mi-a relatat-o un nepot, care a apărut şi el alături de zeci de alţi tineri, cu troleibuzele sau cu camioane pline cu manifestanţi, în faţa gării.
    Cine a organizat ad-hoc acest transport al maselor de manifestanţi? De unde au luat camioanele şi, de asemenea, steagurile şi lozincile? De obicei, în asemenea împrejurări, fiecare este pe cont propriu, când sunt spontane. Dar de data aceasta, se vedea că „spontaneitatea” era bine regizată.
    Peste tot era agitaţie mare, gălăgie, fluierături şi sloganuri anti- comuniste şi anti-Ceauşescu. Un ofiţer superior de marină a ieşit din incinta gării cu un tânăr legat în cătuşe şi cu un nuceac în mână însoţit de doi elevi înarmaţi, mergând spre sediul Miliţiei Transporturi din gară.
    Începuse să se tragă din zona peronului, nu se ştie de către cine şi în cine, apoi s-a dat ordin elevilor să tragă şi ei. Toată lumea era culcată la pământ şi se trăgea ca la nuntă. Ştiam că trag elevii Institutului de Marină din faţa gării, dar cine răspundea din interiorul gării şi de pe peron, nu am ştiut şi nici nu s-a aflat niciodată.
    Aveam bagajul aşezat pe pervazul unei ferestre din faţa gării când se întâmplau toate acestea. Cu mare frică mi-am luat bagajul şi am trecut după clădirea gării să nu fiu în faţa rafalelor de puşti automate. Lângă mine era un elev înarmat, mai speriat ca mine. Era doar un copil de circa 19 – 20 ani, cu AKM ul atârnat de gât plin cu gloanţe reale. Mi-a spus textual, când un ţigan, la fel de tânăr ca şi el, i-a cerut să-i dea automatul să tragă el, căci a văzut că nu are curajul s-o facă, că a tras doar trei cartuşe la prima tragere de iniţiere. Îmi amintesc că i-am spus ferm să nu-şi înstrăineze arma, dacă vrea să nu ajungă în faţa Curţii Marţiale şi să stea liniştit.
    Apoi, am văzut un troleibuz plin cu manifestanţi care, după ce s-a apropiat de gară şi au coborât toţi pe strada din faţa gării, s-a repezit gol şi cu toată viteza direct în ferestrele gării, rămânând acolo înţepenit. Şoferul (dacă era adevăratul şofer!!!), sărise din mers înainte de impactul cu peretele gării.
    Cine a comandat această manevră şi ce scop a avut, ar putea să explice numai cei care au orchestrat aceste evenimente în decembrie 1989.
    Tot atunci a început „dezmăţul” tragerii cu toate armele existente în zona gării. Cartuşe, trasoare se vedeau cum zboară de-a lungul terasamentului de cale ferată şi se pierdeau undeva, deasupra blocurilor din acea zonă. Cred că erau câteva sute de oameni prezenţi în zona gării, care asistau la acest „spectacol”. In afara troleibuzului înfipt în pereţii gării, au mai apărut şi alte câteva camioane pline cu manifestanţi, care veneau din zona Casei de Cultură a Sindicatelor.
    Dacă doreai să părăseşti zona gării nu ai fi reuşit, deoarece nu mai circula niciun mijloc de transport în comun în zonă. Doar taxiurile se mai avântau curajoase printre sutele de manifestanţi. Am încercat să găsesc un mijloc de transport de ocazie spre Mangalia, dar cum se întunecase, nimeni nu mai oprea să te ajute. Din nou zburau trasoarele peste blocurile din şoseaua Mangaliei, deci nu se tragea cu intenţie în cineva, ci se mergea pe intimidare. Dacă se căuta un anume inamic se trăgea în el, însă se ţintea gara goală şi acoperişurile blocurilor.
    Cu mare greutate am găsit un taxi şi am părăsit zona turbulentă, mergând la nişte rude unde am înnoptat. Acolo, la televizor, am aflat ce se întâmplase de fapt la Bucureşti, cum fugise Ceauşescu de pe acoperişul clădirii Comitetului Central, cum fusese ocupată clădirea televiziunii, apoi cum anunţaseră Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, emoţionaţi şi bâlbâindu-se că „Dumnezeu şi-a întors faţa către români!”
    Erau mulţi oameni acolo, veniţi din toate părţile, iar conducătorul televiziunii de atunci – parcă Teodor Brateş – încerca să facă ordine. Rând pe rând apăreau noi personalităţi, sau oameni simpli, care erau în curtea televiziunii şi aduceau tot felul de veşti din exterior.
    Era o agitaţie fără seamăn în studiourile televiziunii şi urmăream cu sufletul la gură tot ce se spunea. Unii anunţau că se trage zdravăn în clădirea televiziunii, alţii aduceau veşti despre armată că nu trage în populaţie, în fine, anunţurile curgeau gârlă şi s-a ajuns să se spună şi minciuni pe post, cu apa otrăvită, sau teroriştii ucişi la aeroport.
    Eram complet zăpăcit şi nu mai înţelegeam mare lucru, dar realizasem că nu mai este la conducere Ceauşescu şi clica lui şi se pregătea o proclamaţie pentru ţară.
    A doua zi dimineaţa, pe la ora opt, mergeam cu bagajul de-a lungul Triajului spre gară, să văd dacă pleacă cumva trenul spre Mangalia. Pe peron am găsit un glonte de 7,32 mm din inox şi încă unul în incinta gării, în faţa ghişeelor, care avea aceeaşi mărime. Am aflat ulterior, de la cadrele militare, că nu existau asemenea gloanţe de arma în dotarea armatei române, acestea fiind cu înveliş din cupru. Cum acceleratul, care sosise cu o seară în urmă, abia acum, dimineaţa, îşi va continua drumul spre Mangalia, mi-am luat bilet şi am plecat spre casă.
    La Mangalia, în afara bucuriei că fiica cea mică a fratelui meu mai mare a născut pe 19 decembrie seara un băieţel, am aflat cu groază cum erau să fie omorâte, atât mămicile cât şi copii din salonul de maternitate al spitalului orăşenesc. Navele Marinei Române, aflate în larg, au mitraliat geamurile spitalului şi doar printr-o minune nu au fost victime. Doar ce se terminase ora de alăptare şi mămicile părăsiseră salonul unde erau noii născuţi.
    Cine a dat ordin să se tragă în ferestrele spitalului? Care a fost motivaţia? De ce s-a tras în zona Geamiei musulmane şi în împrejurimi? Cred că niciodată nu se va afla adevărul şi nimeni nu va mai cerceta aceste fapte, acum, după douăzeci de ani. Sunt convins că autorii lor se află acum, bine-mersi, în posturi-cheie, bine plătite şi îşi fac afacerile la fel de bine ca şi înainte de Revoluţie.
    Ei nu au niciun interes să se mai afle adevărul despre terorişti sau despre cei care au provocat moartea atâtor oameni cu-adevărat patrioţi, fiind de la sine înţeles că asta le va periclita libertatea şi averile. În acest mod, vom rămâne cu impresia că Revoluţia din decembrie 1989 a fost orchestrată de forţe oculte interne şi externe şi nu ştiu dacă ce se va scrie în cărţile de istorie va putea reflecta realitatea.
    Ce-am scris aici este doar un episod al Revoluţiei, la care eu am fost martor şi participant şi nu am dat fuga să-mi scot carnet de revoluţionar, cum au făcut-o mulţi alţii, care stăteau în papuci în faţa televizorului şi priveau la emisiunile ce ne-au încărcat zilele mult timp după aceea, ca un coşmar de care nu am putut scăpa.
    Să nu uităm nici că au apărut ca revoluţionari o serie de miliţieni, militari sau procurori care au tras împotriva populaţiei în acele zile fierbinţi şi totuşi învăluite într-un mare mister. Multe semne de întrebare se vor mai pune, mulţi ani de-acum încolo, însă singurul câştig al acestor evenimente tragice, este doar faptul că am scăpat de sub teroarea comunistă şi suntem liberi, într-o ţară democrată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.