Mă papă ceştii!

Citeam articolul ăsta de pe blogul Amaliei şi mi-am amintit cum, pe când aveam câţiva ani [chiar nu ştiu câţi aveam, Mama tre’ să ştie], am folosit un cuvânt al cărui sens nici în ziua de azi nu l-am desluşit. Pe atunci petreceam foarte mult timp cu Dana, verişoara mea cu cinci ani mai mare. Dana era o şmecheră şi îmi spunea tot felul de poveşti trăsnite, dar tot ea a fost cea care m-a învăţat să scriu frumos şi corect, să fac calcule… ce mai, făceam şcoală în toată regula. Ei bine, într-o bună zi, Dana mi-o fi zis că în sufrageria din apartamentul nostru există ceva vietăţi care „mă papă”. Nu pot decât să presupun că ea mi-a băgat ideea asta în cap, pentru că nu aveam nici Cartoon Network, nici Jetix pe vremea aia, nu cred că ştiam să citesc şi deci Dana era singura care mi-ar fi putut sugera că dacă intru în sufragerie pe întuneric mă papă ceva vietăţi.

Aşa se face că, la un moment dat, când Mama m-a trimis în sufragerie să aduc ceva, am refuzat cu obstinaţie, pe motiv că mă papă ceştii! Aşa cum povesteşte şi Amalia, şi Mama a încercat să mă chestioneze cu privire la misterioasele creaturi care sălăşluiau în sufragerie şi care se hrăneau cu copii mici:

– Vrei să spui „peştii”?
– Nu, ceştii!
– Atunci, poate, ceştile?
– Nuuu! Ceştii!

Mama nu a reuşit să scoată de la mine vreo explicaţie, iar ceştii au rămas până în zilele noastre un mare mister.

P.S.: ŞTIU sigur că am mai scris povestea asta pe blog, da’ se pare că nu i-am zis cum trebuie, pentru că nu reuşesc s-o mai găsesc. Şi oricum, pe vremea aia nu mă citea atâta lume, deci nu cred că strică dacă mai bag câte o „reluare” din an în… an. ;)

6 thoughts on “Mă papă ceştii!”

  1. E frumos sa-ti amintesti de vremurile cand cei mari te speriau cu bau-bau… eu imi amintesc ca de un singur lucru imi era frica: de intuneric… nu ieseam singur noaptea nici sa ma impusti, si daca se intampla sa raman singur acasa stateam in pat si mi-era frica sa ma duc sa aprind macar lumina… privind acum in urma nu reusesc sa inteleg aceasta frica… dar a trecut…

  2. mie imi era frica de tunete. asa ca de ficare data cand ploua mai tare tata dadea tare pick-upul cu povesti sau compact:P

  3. Îmi permiţi să emit o ipoteză îndrăzneaţă? Cred că nu-ţi plăcea de ceauşescu, pe care-l vedeai probabil foarte des la televizor. Probabil că ai tăi, ca mai toţi trăitorii sub dictatură, îl ocărau pe odiosu’ şi asta te-a făcut să-i prinzi puţin frica. Mai ales că în ultimii ani arăta ca moartea-n vacanţă.

    1. Tudi, interesantă ipoteza ta, dar nu e corectă. Nu aveai toate „datele”, dar îţi spun eu acum că niciodată până în 1989 nu s-au discutat chestii de genul ăsta de faţă cu mine; eram prea mică şi poate că nu aş fi înţeles, poate că alor mei le era frică să nu vorbesc cu alţii (la revoluţie aveam 7 ani). Mie Ceauşescu nu mi-a fost deloc antipatic, aşa cum constat acum că nici Băsescu nu mi-e. Ba chiar mi-era cumva simpatic Ceauşescu, aşa cum îmi era şi Băse. Hmmm…

  4. Cand era sora mea mai mica,pe la vreo 2-3 ani,repeta obsesiv jelu-jelu.I s-au aratat toate obiectele din casa…absolut orice…ea nu si nu.Numai ea stia ce este.Dupa ce ajunsesem la exasperare…a durat cam 2 saptamni toata treaba asta…statem la televizor si la o reclama cu sport….minune…jelu jelu…se agita ea.De fapt era zero zero :)).Si acum…dupa atata timp mai fac glumite pe seama ei cu treaba cu jelu jelu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.