În România nu ai cum să te plictisești. Când blogging-ul era foarte pe val, am pus la un moment dat problema emigrării. Nici să nu te gândești, mi-a răspuns Sebastian. Păi ce, crezi că dacă ne mutăm în Austria o să mai am ce scrie pe blog? Cât crezi că poți să scrii că totul e bine și frumos, înainte de a-ți plictisi cititorii?
Avea dreptate.
În urmă cu vreo două săptămâni, în drum spre ai mei, am oprit să luăm niște mici. Eu am oprit, Sebi s-a dus să cumpere micii. Cât am stat în parcare, am observat o țigancă cerșind printre mașini. Bineînțeles că s-a apropiat și de mașina mea și bineînțeles că nu am ridicat geamul. Pentru că afară erau o mie de grade și în mașină vreo o mie două sute și pentru că oi fi eu antisocială de cele mai multe ori, dar nu sunt chiar sălbatică.
– Îmi dai și mie niște bani?, m-a întrebat fata. Chiar dacă la brâu îi atârnau doi copii, unul măricel și o copilă de un an, era doar o fată. Mică, slabă, amărâtă.
– Îmi pare rău, dar nu am, i-am răspuns.
A dat din cap [n-ai bani, dar stai la coadă la mici, ai mașină etc.], s-a uitat pe bancheta din spate și m-a întrebat dacă am copii. Nu am, i-am răspuns. De niciunele nu am, nici bani, nici copii…
– Nu vrei să-ți dau fata?
Say what?!
– Păi cum să mi-o dai?
– Mie mi-i greu să o cresc și poate la matale i-o fi mai bine.
Habar nu am dacă vorbea serios. Am întrebat-o câți are, mi-a spus că trei, că are 30 de ani și tocmai era ziua ei de naștere [eu am crezut-o, Sebi a zis că ăștia ar aplica orice tactică să mai scoată un leu de la tine], că bărbatul cu care i-a făcut a părăsit-o și acum stă cu alta, că îi este foarte greu să-i crească. Fetița, Maria, avea un an. Nu mă pricep foarte bine la copii, dar parcă la un an copiii sunt ceva mai împliniți, ba unii merg deja în picioare, or Maria ei era cam micuță și stătea în brațe.
Recunosc că, pentru câteva secunde, am luat în calcul posibilitatea. Cum ar fi dacă…? Și dacă vorbește serios?
Aș duce copilul acasă și l-aș „înmatricula” pe numele meu, declarând că l-am născut singură, acasă, și că am stat un an fără să-i fac acte? Dar dacă vin țiganii să mă întrebe de sănătate? Și dacă fata chiar e sinceră și e copleșită de situația ei? Dacă i-aș da 100 de lei și i-aș lua copila și nu ne-ar mai vedea niciodată?
Vă dați seama că așa ceva nu mi s-ar fi întâmplat într-o țară civilizată, care are grijă de cetățenii ei?! Copilul oferit spre vânzare – sau oferit, pur și simplu – ar fi fost instituționalizat în mai puțin de o zi, părintele „ofertant” ar fi fost decăzut din drepturi, iar o familie înstărită care nu poate avea copii ar fi fost deja pe lista de posibili părinți adoptivi.
În România, cu un pic de tupeu, poți deveni peste noapte părintele unui copil în vârstă de un an. Și nici măcar nu sunt sigură că te-ar costa ceva.
Pam pam!
Foto: Nepalese woman with two children, de la Shutterstock
bai, se prinde treaba asta. si pe mine ma intreaba fel de fel de indivizi pe anumite strazi:
-boss, iti dau o fata?
Haha! Ție nu pentru adopție ți-o oferă, mă! :))
@francisc: o ofera spre inchiriere :))
saraca Maria n`a crescut in cele mai bune conditii ca sa se dezvolte optim, probabil de aia la un an nu umbla.
e frustrant ca altii nu pot avea copii si fac tratamente si cheltuie averi si altii nasc cate unul cand stranuta si`i doare in fund de ei si de soara lor. asta`i viata, nu`i cinstita, pacat de copilasi ca au pierdut loteria genetica din start :(
Nu știu, poate doar mi s-a părut și de fapt fata e cât se poate de normală. Dacă nu a pierdut la loteria genetică, sigur a pierdut la aia cu șansele cu care ne începem viața.