Profa de chimie

Citind articolul lui Sebi despre singurul profesor al cărui nume nu l-a uitat, m-am gândit la profii pe care i-am avut eu în liceu. În afara dirigului, care ne-a preluat de la o dirigintă sictirită în clasa a X-a şi a încercat să facă oameni din noi, despre nici un alt profesor din liceu nu aş putea spune că mi-a schimbat viaţa.

Deşi… în felul lor, toţi profesorii pe care i-am avut şi-au pus amprenta asupra mea. Fără să realizăm, am luat câte ceva de la fiecare dintre ei – minţile tinere sunt uşor de „modelat”, iar când petreci între şase şi opt ore pe zi în compania unor oameni pe care eşti obligat să-i asculţi, şi să nu vrei şi tot se prinde ceva de tine.

Am avut doi profesori altfel: pe profu’ de română şi engleză din clasa a cincea, Gabriel Petric, şi pe dirigintele din liceu, Sorin Suciu. Din fericire, unul dintre ei trăieşte şi predă; cu cel de-al doilea soarta a avut alte planuri şi o să-mi pară rău cât trăiesc că nu mi-am făcut curaj să-l scot la o bere după ce am terminat liceul şi să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru clasa mea. Chiar dacă am fost oile negre ale întregului liceu, el a continuat să ne păstorească fără să se plângă – cum mai făceau alţi profesori – şi măcar pentru asta merită recunoştinţa noastră. 

Datorită celor doi profi nonconformişti am iubit româna şi engleza, iar datorită profei de chimie din generală, am ajuns să învăţ cu drag această materie. Din păcate, nu-mi mai amintesc decât numele de familie: Drăghici. Profa asta avea copiii plecaţi în SUA şi ne povestea cât de avansaţi sunt americani, cum copiii ei îşi pot face singuri anumite analize punând doar o picătură de sânge pe un aparat conectat  la computer şi cum, în viitor, vom putea face cumpărături scanând doar codul de bare al produsului pe care ni-l dorim. Ca să înţelegeţi cât de SF ne păreau toate poveştile ei, pe atunci nu ştiam de Internet şi nici calculatoare nu aveam. Singurele calculatoare pe care le văzusem erau nişte HC-uri de la Clubul Elevilor din Deva şi oricât m-aş fi chinuit, nu reuşeam să înţeleg cum acele calculatoare mi-ar putea da rezultatele analizelor medicale.

Avea profa de chimie un dar de a integra toate aceste poveşti în cadrul orelor de chimie, de nici nu ştiam când treceau cele 50 de minute şi trebuia să aşteptăm încă o săptămână până la următoarea lecţie. Aveam o singură oră de chimie pe săptămână şi era singura pe care o aşteptam cu nerăbdare.

Eu cred că asta înseamnă să fii un profesor bun: să reuşeşti să captezi atenţia tuturor mogâldeţelor care sunt prezente la oră, să îi faci să fie cu adevărat atenţi la ceea ce le spui, nu doar să se uite înspre tablă ori catedră şi să mimeze atenţia. Din păcate, după cei doi ani în care chiar începusem să înţeleg şi să îndrăgesc chimia, am ajuns la liceu şi am dat peste o profă care nu avea nici o înclinaţie didactică, nici un chef de ţângălăii de la Filologie pe care îi trecea clasa doar ca să nu mai aibă de-a face cu ei şi nici un chef să ne explice cum stă treaba cu reacţiile chimice.

Anul următor a venit o altă profă, care era alergică la cretă şi scria pe tablă folosind o mănuşă de piele. Ne-a informat încă din prima oră că ea are nevoie de aer, aşa că fie iarnă, fie vară, trebuia să o aşteptăm cu geamul deschis. Cam atât îmi amintesc de la orele ei de chimie, semn că nu era o profesoară prea bună, ci doar o tanti care se voia mai interesantă decât era de fapt.

Pe profesoara din generală n-o s-o uit niciodată; pe celelelate le-am uitat din momentul în care au abandonat clasa cu „elevi problemă”.