blog my mind ☕
Întâlnindu-mă pentru prima dată, ai crede despre mine că sunt o persoană mai tânără și mai sportivă decât sunt în realitate. Asta din cauză că mă îmbrac de multe ori mai sportiv decât o cer împrejurările. Stilul meu vestimentar se poate defini simplu, în doar câteva cuvinte. De fapt, de ce să ne lungim? Stilul Read More …
Am început școala în comunism. Am prins un trimestru, unul singur, sub regimul comunist: asta înseamnă că am avut uniformă, dar și număr matricol pe care mama ar fi trebuit să mi-l coasă pe mâneca uniformei. Dar nu mi l-a cusut, iar pentru asta am luat bătaie la palmă cu un băț. Doamna noastră era Read More …
Am învățat în șase școli, în viața asta. Două la Orăștie, două la Deva și două prin alte orașe. Așa a fost să fie. Și de fiecare dată când trec pe lângă clădirea care mi-a fost școală, mă apucă o nostalgie… cred că fiecare dintre noi pățește asta, pentru că până la urmă, școala este Read More …
– Cine îți vine?, mă întreba Buni, de fiecare dată când măturam sau ștergeam pe jos. – Nimeni, răspundeam eu. Mă enerva cam de fiecare dată, dar era felul ei de a face glumițe. Fac curat pentru că e mizerie. Zicea așa pentru că o dată am zis că fac curat pentru că „îmi vine Read More …
Numele de „conservă turist” sau „conservă turistică” e o rămășită de pe vremea când turismul însemna să mergi din punctul A în punctul B cu trenul sau cu mașina, dar pe drum nu erau benzinării de la care să îți cumperi un Snickers sau un pufulete, o apă sau un suc. Popasurile turistice erau acele Read More …
Am văzut semnul ăsta în DEDEMAN și mi-am adus aminte de copilărie. De ușa albă de la baia din apartamentul bunicilor, care nu se închidea bine din cauza prea multelor straturi de vopsea care o îngroșaseră. Pe ușa aia era un astfel de băiețel, un semn căruia nu îi prea vedeam rostul: când s-au mutat bunicii în Read More …
Când eram copil, ai mei aveau grijă să nu plec prea departe de curtea blocului, pentru că deși locuiam într-un oraș mic, o fetiță din blocul vecin fusese violată. Știu, sună dur, dar ăsta e adevărul. Ne jucam predominant în fața blocului, spre disperarea vecinilor, pe care nu îi înțelegeam. Când ai câțiva ani de Read More …
Cum ar fi fost să avem, înainte de 1989, calculatoare și acces la Internet? Cum era să fi fost bloggeriță în vremurile în care serviciul era sfânt (adică nu te prea dădea nimeni afară, decât dacă o comiteai grav) și vânzătoarele acre erau regula și nu excepția? M-am gândit la asta după ce am scris despre indolenta care Read More …
Motto: „The more I learn about people, the more I like my dog” („Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât mai mult îmi place câinele meu”) – Mark Twain
Nu am avut norocul de a copilări într-o societate capitalistă. Știu că mulți dintre voi sunteți din generația 30+, ceea ce înseamnă că nici voi nu ați avut parte de Crăciunuri cu brăduți împodobiți cu zeci de globuri în aceeași culoare sau cu bomboane de pom la discreție. Pentru noi, copiii socialismului, Crăciunul însemna câteva Read More …
Mereu mă plâng că sunt balanță nehotărâtă, că dacă mă pui să aleg între două chestii m-ai blocat, pentru că… așa suntem noi, balanțele. Asta deși eu nu cred în zodiac. Poate dacă mă nășteam sub semnul Scorpionului aș fi crezut. Hehehe. Totuși, dacă stai să te gândești un pic, chiar și fără a avea Read More …
Tocmai am realizat că abia prin anii ’90 am început să am preferințe muzicale. MAMA asculta hiturile momentului, ABBA, BeeGees, TATA era cu Queen și Scorpions (hăhăhă, oare de unde mi se trage?), dar în anii ’80 nu era ușor să ai preferințe muzicale.
Abia acum, când sunt în mijlocul unui experiment culinaro-dietetic care mă face să conștientizez tot felul de obiceiuri proastea, mi-am dat seama că nu am povestit niciodată pe blog, pe larg, despre dependența de picături de nas. Am fost ani buni dependentă de Rinofug și Bixtonim. Și când zic dependentă, nu exagerez cu nimic. Pantalonii Read More …
Când am crescut noi, mergeam la fotograf sau venea un nene cu camera foto la ocazii speciale. Am o poză din copilărie lângă un animal exotic împăiat, nu pentru că ar fi reprezentat ceva, ci pentru că asta avea fotograful în studio. La nunți, botezuri, înmormântări, zile de naștere, chemam un fotograf care se ocupa Read More …
În adolescență, nu am avut norocul tinerilor de azi, să pot asculta absolut orice melodie la orice oră. Playlistul meu era compus din câteva sute de melodii, majoritatea vechi, pe care le primisem pe câteva CD-uri odată cu calculatorul.
Am început liceul în 1997 – realizez că este posibil ca unii dintre voi să vă fi născut atunci, dar nu sunt bătrână, sunt ca vinul, cu cât mă învechesc, cu atât îmi creşte valoarea. La şapte ani după căderea regimului comunist, nu aveam „de toate”, ca acum.
Să fi trecut vreo 15, dacă nu chiar 20 de ani de când mă uitam la o comedie difuzată de PRO TV, în care personaj principal era actriţa din „Maddie şi David”. Noroc cu Google, că aşa mi-am amintit că serialul se numea Moonlighting, iar pe actriţă o cheamă Cybill Shepherd. Probabil că serialul pe Read More …
Cam după ce am înţeles ce-s raspinării, am avut, pentru o scurtă perioadă de timp, o altă dilemă cauzată de exprimarea altora: cine este Sperţi şi cine l-a autorizat pe el să vorbească despre sucuri? Oare toate sucurile sunt la fel?, întreba o reclamă din anii ’90. Să ascultăm ce spune Sperţi.
Aceia dintre voi care au peste 20-25 de anişori probabil că-şi mai amintesc de vremurile în care motorul de căutare Google era la început. El a fost lansat în septembrie 1997, eu mi-l amintesc de prin 1999-2000. Abia în 1998 m-am conectat şi ţin minte că aveam mereu o agendă la mine, iar pe prima sau pe Read More …
Zilele trecute, am postat pe Facebook o poză din telefon, cu nişte chestii verzi. Cine a copilărit în perioada comunistă probabil că a văzut sau chiar a mâncat bomboanele gumate, verzi şi acoperite cu zahăr pe care poporul prieten chinezesc ni le exporta în draci. Bomboanele verzi „pentru tuse” şi alifia mentolată în cutii metalice erau printre cele Read More …