Viaţa mea la Cluuuuj

DISCLAIMER: Această postare e ceva mai lungă decât restul şi conţine informaţii pe care le-aţi putea considera inutile, dar dacă vă deranjează, ignoraţi-o. Nu o să se repete prea des.

Poate vă-ntrebaţi ce-i cu titlul ăsta. Era un banc care zicea aşa:

Ion şi Gheorghe stăteau la un pahar de vorbă. La un moment dat, după multe minute de tăcere, Ion îl întreabă pe Gheorghe:
– Auzi, mă, oare cum s-o zice corect, Cluj sau Cluuuuj?
– Cluuuuj, normal!
– Da’ de ce?
– Păi, nu te grăbeşte nimeni!

No, bun, şi-amu să merjem mai departe… mi-am propus de ceva timp să povestesc câte ceva din viaţa mea în cele cinci luni cât am stat în Cluj.

Rătăcirea

Înainte de a mă muta acolo, mai fusesem în Cluj doar de câteva ori şi de fiecare dată doar în trecere, aşa că în primele zile, am pornit să… explorez oraşul. Cum stau destul de prost cu orientarea, nu mi-a trebuit foarte mult până să mă rătăcesc. Şi ce loc mai bun să te rătăceşti decât centrul Clujului?
[Fac o paranteză ca să menţionez că, după ce m-am mutat din Deva în Hunedoara, în primele zile m-am plimbat doar pe un singur trotuar, ca să ştiu pe unde să mă întorc… :D]
Cum spuneam, mă rătăcisem în mijlocu’ Clujului. Dau un telefon şi mă întreabă interlocutoru’ ce clădiri sunt pe lângă mine. Mă uit în jurul meu şi mă blochez: „Păăăi… Centralul!”.
Pentru cine nu ştie, Central era, pe vremuri, cel mai mare magazin din Cluj-Napoca; era, deci, cam greu să te rătăceşti tocmai pe lângă Central. Da’ eu am reuşit.

Mişu

De locuit am locuit cu doi băieţi, copii faini, din care unul era mai tot timpul plecat [se „plimba” prin ţară; de fapt, muncea], iar celălalt îmi era oarecum coleg. Era un tip slăbuţ şi-i cam plăcea să bea, iar când se îmbăta era cel mai viteaz. Atunci se lua de toată lumea şi-i plăcea să înjure cu accent ardelenesc. N-am participat eu la prea multe beţii cu el, din moment ce lucram de dimineaţa până seara şi-aveam doar duminicile [şi uneori sâmbetele] libere, dar cele câteva au fost suficiente. Cel mai mult mă amuza când ajungea acasă noaptea târziu, iar a doua zi, dacă era întrebat, spunea că a ieşit „cu nişte cetăţeni”. Oricum, copil fain Mişu.

Cum era să mor

Într-una din plimbările „de duminică” prin oraş, mă cuprinsese o inexplicabilă stare de bine, iar melodia care pe atunci mă înnebunea, First Day, auzită într-un magazin de-ăsta fiţos de ţoale [poate Levi’s, nu mai ţin minte], care era deschis duminică seara, a funcţionat ca un catalizator al stării de bine. Aşa că am ieşit din magazinul respectiv aproape high. Cu First Day încă sunându-mi în urechi, am decis să traversez strada. Văd o trecere de pietoni pe care deja o ştiam, că mai fusesem pe-acolo, şi – hop! – mă înfig. Văd că se-apropie o maşină, dar îmi zic în gând că am timp s-ajung pe celălalt trotuar până s-ajungă în dreptul meu. În plus, era trecere de pietoni!
Cum niciodată n-am fost bună la estimarea distanţelor, maşina respectivă a ajuns la trecerea de pietoni înainte să traversez eu, iar şoferul a fost nevoit să frâneze. Eu mă opresc, consternată, şi mă uit la el, aşteptând să înceapă scandalul. Şi se uită omu’ la mine, vede, probabil, că nu am toţi boii pe-acasă şi îmi aruncă un „Ce faci, femeie, vrei să mori?!”. Eu nici că mă las mai prejos: „Da’ totuşi, e trecere de pietoni!”. Omul: „Da, doamnă, da’ este şi semafor. Şi-i ROŞU!!!”. Inutil să mai spun că am pus barba-n piept şi dusă am fost. Nu am avut prezenţă de spirit să-i cer omului scuze, da’ presupunând, prin absurd, că va ajunge vreodată să citească aici, îl rog să mă ierte…

Gunoiul…

Aşa cum am mai spus, împărţeam chiria cu încă doi tipi. Cum în primele două sau trei luni nu am mâncat acasă aproape nimic altceva în afară de zacuscă, nu produceam nici foarte mult gunoi. Totuşi, cum, necum, gunoiul se aduna. Dimineaţa plecam întotdeauna în mare grabă, aşa că nu se punea problema să-l ducem, iar seara, când ajungeam acasă, dusul gunoiului era ultimul nostru gând. Ca să nu pută, legam pungile şi-l depozitam pe balcon. Aşa se face că, în câteva luni, s-au adunat cam multe pungi. Până la urmă le-au aruncat băieţii, că dacă era după mine, acum cred că zăceam într-un apartament din Cluj, acoperită de gunoaie. Pfff!

Iulian

Cu toate că acum e supărat pe mine, trebuie să recunosc că Iulian este omul care m-a învăţat tehnoredactare. Mare om, mare caracter, aş zice, dacă n-aş avea senzaţia că-l linguşesc. De fapt, stai, că nu mă citeşte, deci pot zice. Iulian stătea aproape de mine, aşa că dimineaţa mergeam la lucru împreună şi deşi îmi spunea de cu seară ora la care trebuia să fiu „on my feet and ready to go” dimineaţa, nu cred că s-a întâmplat vreodată să fiu gata. Ba, de multe ori venea la noi, îşi bea cafeaua, mă suna pe mobil, bătea la uşă şi aştepta, răbdător, în bucătărie. Am zis de multe ori că e un şef cum n-am mai întâlnit şi n-o să mai întâlnesc şi am cam avut dreptate.
De la el am învăţat că şi pita cu muştar e mâncare, ba chiar mâncare bună, dacă n-ai altceva. La un moment dat, după ce ne vizitase şefu’ ‘ăl mare şi ne-a comandat pizza care a venit cu trei chestii sosuri – sos picant, ketchup dulce şi ulei cu aromă de usturoi [parcă] -, iar pizza s-a terminat, am mâncat pâine uscată cu sosuri la alegere, adică pizza săracului.
Memorabile sunt şi discuţiile pe care le purtam cu Iulian în engleza de baltă. „Reţeta” e simplă: traduci mot-a-mot fraza din limba română în engleză, adaugi accent ne-american şi ies ore întregi de râs. Asta da atmosferă de lucru…

Frigul

Până să mă mut în Cluj, lucrasem prin locuri destul de călduroase. De exemplu, în redacţia în care lucrez acum [şi-am lucrat şi înainte de Cluj], am biroul chiar lângă calorifer şi la iarnă, dacă o să mă îmbrac în bluză, o să mor de cald. Un tricou şi-o geacă sunt suficiente. Numai că la Cluj am învăţat ce-i ăla frig. Da’ nu aşa, frig de-ăla de-ţi îngheaţă şi sufletul. Şi dacă se-ntâmpla să ratez „Iulianul” de ora 9, trebuia să merg până-n celălalt capăt al oraşului cu troleibuzul. Iar pe drumul până-n staţie şi din staţie până la mama dracu’, unde era biroul, mâncam un frig de-mi venea să plâng. Şi asta cu toate că aveam pe mine pantaloni căptuşiţi [„îmblăniţi”], ciorapi + ciorapi de lână [da!] + bocanci, tricou, bluză, geacă, fular etc… Cred că frigul pe care l-am îndurat în Cluj m-a făcut să suport mai uşor canicula din vara asta şi chiar să apreciez căldura, pentru că înainte nu o suportam deloc şi mi se făcea rău dacă stăteam prea mult la soare.

Papa bun-bun-bun de tot

A existat, totuşi, şi-o parte bună în faptul că trebuia să circul cu RATUCu’: sunt, în staţiile de troleu/tramvai/autobuz RATUC nişte sandwich-uri de-li-cioa-se. Da’ nu aşa… delicioase, zic! Nu în toate staţiile, dar dacă ajungeţi în Piaţa Mărăşti sau în staţia Minerva, încercaţi un sandwich cu şniţel din piept de pui. Gata, că deja salivez…

Concertul

S-a întâmplat, la un moment dat, să primesc un… virus. O gripă de toată pu frumuseţea, scârboasă rău, cu mulţi muci şi care nu a trecut decât după vreo săptămână de bolit. Partea cea mai nasoală a fost că a trebuit să-mi trimită tata bani pentru medicamente, că eu nu-mi luasem încă salariul. Da’, vorba aia, stăteam în Cluj, eram şmecheră. Chestia asta o spun ca să fie clar că nu aveam foarte mulţi bani, salariul mi-l luam când aveau unii chef, iar alt job nu aveam timp să-mi caut, din moment ce lucram de dimineaţa până seara. Şi totuşi, într-o bună zi am auzit la radio că o să fie un concert Direcţia 5 în Diesel. Diesel, adică local de fiţe. Desigur că m-am dus, dar cum nu eram la curent cu mersul treburilor în Diesel, nu făcusem rezervare, nu nimic. După ce-am dat 70 de mii [7 lei, adică] pe-o ciocolată caldă compusă din apă, cacao-căcălău [adică foarte multă] şi zahăr, s-a mai găsit un loc. În picioare, lângă bar, cu bilet plătit, evident. Dar a meritat. Mi-am dat, apoi, ultimii bani pe un CD, să mâncă şi gura celor de la Direcţia 5, şi-am plecat spre casă. Cine ştie Clujul va înţelege că am făcut ceva pe jos, pe „ruta” Diesel-Mănăştur, prin ploaie. Am ajuns acasă pe la 3 dimineaţa, ruptă dar fericită. Cum spuneam, a meritat.

Încheierea [n-am deznodământ, pare rău!]

Nu ştiu dacă aş fi îndurat sărăcia [exagerez puţin, dar erau şi zile de sărăcie], foamea [exagerez iar] şi frigul [ei, aci nu exagerez deloc] de care am avut parte în Cluj dacă nu m-aş fi dus acolo pentru cineva. A very special someone…

Cam asta a fost, în mare. Dacă aţi citit până la capăt sperând să găsiţi ceva interesant şi n-aţi găsit, îmi pare rău. Asta a fost viaţa mea în Cluj şi-am simţit nevoia să-mi descarc sufletul, atât cât o pot face pe blog.

cluj1 cluj3 cluj2

14 thoughts on “Viaţa mea la Cluuuuj”

  1. Pingback: În căutarea trecutului | Denisuca
  2. Pingback: Fazan: Ardealul şi ardelenii mei | Denisuca - Nevastă de Coşmar
  3. Pingback: stanciu.me » Blog Archive » Cluuuj
  4. Clujul e unul dintre cele mai frumoase orase din tara,nu zic asta pentru ca am crescut aici ci pentru faptul ca am vizitat multe orase din tara dar oamenii sunt diferiti de noi,noi suntem mai sufletisti,primitori etc.:|

  5. frig la cluj zici ? te poftesc intr-o frumoasa (NOT) zi de iarna pe la Miercurea-Ciuc ..sa vezi atunci cum ti se va parea frigul de la cluj, canicula :)

  6. Faza cu pierdutul in centrul Clujului m-a facut sa rad de-a binelea :)))). Sa te pierzi in fata Centralului =)))). Oricum, ramane, cel mai mare magazin din centrul Clujului. ;)

  7. super fain in cluj… am stat si eu acolo trei luni… dar la fel ca si u in prima zi cand am fost m-am ratacit si eu… ma tot invarteam in cerc intre piata avram iacu si piata unii… nu stiu de ce… pana la urma am luat o harta :D

  8. Pe mine daca ma arunci din elicopter la polul nord sau sud tot stiu drumul inapoi, deci nu stiu cum e posibil sa te pierzi intr-un oras…

  9. la Cluj ti-ai facut studiile? e drept ca odata ce ai ai=juns aici, te face sa te indragoststi de el!!!!!!
    felicitari pentru blog-ul Devei si nu numai!!!!!

Dă-i un răspuns lui andrei Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.