Vreau mai multe poveşti!

Cică pe vremuri [dar nu foarte îndepărtate], în Orăştie exista o cafenea cu numele Ada Kaleh, deschisă de turci care locuiseră pe insula cu acelaşi nume. Cafeneaua era „populată” cu turcoaice adevărate [probabil dansatoare din buric], servea cafea la nisip şi câte şi mai câte. Toate astea le-am aflat într-o doară, în seara asta, de la tata.

Acum… nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie-mi place să ştiu ce a fost prin locurile în care trăiesc sau am trăit eu, şi poveştile sunt cu atât mai savuroase atunci când sunt spuse de oameni care au trăit în acele vremuri. De exemplu, când eram mică eram fascinată de povestea pe care mi-o spuneau ai mei, despre mutarea lor de la Timişoara la Orăştie. Nu au stat mult în Timişoara, vreun an, iar la întoarcere, blocul în care eu am stat în primii 12 ani din viaţă tocmai se construia. Mi-ar fi venit foarte greu să-i cred dacă nu aş fi asistat la asfaltarea străzii din faţa blocului şi dacă nu aş fi ştiut că înainte de acel moment, pe acel drum, astăzi drum european, treceau căruţe trase de cai şi tropotul copitelor suna altfel tocmai pentru că strada era pietruită.

O ziaristă deveană, Hannelore Acârnulesei, ştie o mulţime de poveşti despre Deva de altădată. Mi-ar plăcea să le publice pe toate într-un volum sau chiar pe un blog, ca să le recitesc şi ca să le afle şi alţii. Despre Orăştie, însă, lucruri mai puţin ştiute nu prea pot să aflu decât de la tata. Şi mi le spune destul de rar, numai când are el chef. Aşa că ce-ar fi să-l tragem puţin de mânecă şi să-l rugăm – poate dacă suntem mai mulţi ne va asculta – să ne spună mai multe poveşti despre Orăştie?