Vrei să fii tocilar? Denisa te ajută

Julius s-a gândit că şi voi, cititorii mei, meritaţi să fiţi şi mai buni decât ai altora, drept pentru care Daily Cotcodac şi Editura Trei sponsorizează un concurs găzduit de mine. Puteţi câştiga cartea Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, de Pascal Bruckner, dacă-mi povestiţi o întâmplare [amuzantă sau nu] legată de cărţi şi/sau tocilari. Bineînţeles că eu voi alege câştigătorul, după nişte criterii subiective şi numai de mine ştiute. Nu se acceptă contestaţi, câştigătorul, odată ales, este bun ales.

Concursul ţine o zi, astăzi adică, iar dacă vreţi să puneţi mâna pe cartea asta, trebuie să vă grăbiţi. Dacă nu câştigaţi aici, nu-i bai: echipa Daily Cotcodac vrea să-şi transforme toţi cititorii în tocilari, aşa că oferă câte o carte în fiecare zi, toată luna august.

Na, să vă văd. Aveţi timp să scrieţi până la ora 21, după care închidem urnele şi mânărim „voturile”. Aştept comentariile voastre.

31 thoughts on “Vrei să fii tocilar? Denisa te ajută”

  1. Hmm… povestea mea nu are legatura directa cu cartile, dar oricum e legata de scoala si de (ne)tocilari… povestea de care iti spun mai circula chiar si acum pe la UAIC Iasi si este cat se poate de adevarata…

    Asadar eram in vara anului 2000, la sfarsitului primului an de facultate la info, examen la analiza matematica I… ca tot studentul serios am tot amanat invatatul pentru seara dinainte de examen… insa chiar in seara cu pricina ma cheama niste amici actori la un show micut in culise la Teatrul National Iasi… asa ca pe la ora 10, in seara dinaintea examenului, mi-am luat costumul cel bun, cursurile trase la xerox, mi-am facut o cruce mare si am plecat la examen via teatru.

    La show totul a fost perfect… muzica buna… fete frumoase… bautura din belsug… insa a doua zi dimineata la ora sapte cand am vrut sa plec la facultate am realizat ca costumul meu capatase un miros foarte evident de lichior de cirese negre… si cum nu puteam sa merg asa la examen am apelat la prietenii mei artisti rugandu-i sa-mi imprumute niste haine de la recuzita… si am avut noroc sa gasesc exact ceea ce imi trebuia. :D

    O ora mai tarziu, intru triumfator in amfiteatrul C2 de la informatica imbracat din cap pana in picioare in costum de vanator si cu o pusca din lemn pe umar… atat colegii, cat si profesorul pe jos de ras… doar eu serios, iau pozitia de drepti, si spun hotarat „Sa traiti! Ma numesc Epureanu Bogdan, vanator de ocazie si am venit azi aici sa vanez un cinci.” Efectul a fost atat de reusit incat am primit nota dorita fara ca macar sa mai dau examenul.

    Iesit pe sala ma intalnesc cu un coleg (Mures pe numele sau) care, dupa ce i-am povestit intreaga aventura, m-a rugat sa facem schimb de haine sa vaneze si el un cinci… insa cum ulciorul spart nu merge de multe ori la apa si socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ el nu a primit din partea profesorului decat un sec „Imi pare rau; sezonul de vanatoare s-a inchieat; esti picat!”

  2. @Bogdan Epureanu: Partea finala a povestii tale – cea cu studentul care vine sa vaneze un 5 la examen – o stiu de ani bun. In Timisoara se considera banc.

    Chiar ti s-a intamplat tie faza? Imi vine atat de greu sa cred…

  3. Aceasta este povestea unui tocilar curajos

    Descoperisem eu o supermetoda de copiat prin anu’ 2. Cu microcopiute facute la calculator (font size 3 sau 3,5), bagate in pixuri transparente. (Numai cat m-am chinuit sa achizitionez pixurile alea. Ele trebuiau sa fie transparente, dar si colorate. Ca sa va faceti o idee… in hipermarketul Intersectie nu aveau.)
    Dar sa fie bine-inteles: desi metoda este extrem de pretentioasa, ea, teoretic, este aproape infailibila! Hartiuta cu scrisul minuscul nu se vede de la o distanta mai mare de 20 de cm. Deci un profesor care ar sta in picioare, langa mine, nu s-ar prinde. (Teoretic.)
    Am stat o noapte intreaga sa le fac pe calculator. Apoi imprima-le! Decupeaza-le! Mijea de ziua si eu mesteream in continuare. Am bagat hartii in vreo 8 pixuri. Mi-am luat pantalonii de examen. (Da, cei cu 10 buzunare!)
    Iar la examen, pe ,,numarul” meu, vreo 3 subiecte (din 5!) nu se regaseau pe fituicile mele. Sfinte cacat, a picat chiar si subiectul acela pe care nu-l aveau decat cei mai rai tocilari, aia care au fost la absolut toate seminariile si au aflat pe unde poate fi gasit. Practic Illuminati Tocilarilor. Doar Ordinul Templiero-Tocilar detinea Graalul ala de subiect.
    Nu cred ca are rost sa spun ca pentru numarul celalalt aveam tot. Surescitat si nervos, am injurat grav in gand si m-am apucat sa-mi urc stanca pe deal. Am ramas la examen, desi multi dintre colegii mei plecasera resemnati.
    Am copiat alea doua subiecte pe care le aveam…
    Am scris din cultura generala si de pe la alte materii…
    Mi-am dat cu parerea…
    Am umplut paginile…

    Si da! Am luat 4.

  4. Pe la noi la facultate se vehicula o alta poveste. Intr-o zi de examen se prezinta un student total nestiitor in fata profesorului. Profesorul observa ca studentul nu este pregatit astfel ca ii spune:
    – Daca imi spui cate becuri sunt in amfiteatru, te trec!
    Studentul numara ce numara si spune:
    – 27!
    Profesorul deschide biroul si intr-un sertar gaseste un bec. Il scoate si spune:
    – 28! Esti picat.
    In sesiunea de restante studentul se prezinta la fel de nepregatit si profesorul ii propune acelasi lucru. Studentul spune:
    – 28!
    Profesorul deschide biroul si nu gaseste nici un bec in sertare. Cand sa ii spuna studentului ca a picat din nou, studentul scoate din buzunarul de la spate un bec. Astfel profesorul a fost nevoit sa il treaca.

  5. Adevarul e ca nu am trait o aventura ci am fost eu insami una. Inca mai sunt, dar partea legata de carti si tocilari s-a intamplat in clasa a 1o-a cand am descoperit o mare pasiune, tenisul de masa.
    Anul incepuse prost, eram tot grasuna, tot cu ochelari si tot nu imi placea sa invat, asa ca in orele pe care nu puteam sa le sufar: fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza si chiar romana, eu citeam, drept pentru care treceam drept o tocilara. In primul semestru m-am ocupat de Shogun si de Crima si pedeapsa, dar incepand cu al doilea nu prea ma mai lasau profesorii pentru ca era devenisem neserios de neatenta. Asa ca am inceput sa chiulesc… ca sa pot citi.
    Semestrul 2 l-am inceput cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga in 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi pasi, in spatele scolii unde era o masa de tenis si o bancutsa. Pe bancutsa eram eu pana cand la un moment dat au inceput sa vina cativa tipi mai mari sa joace tenis si azi asa, maine asa au zis sa ma bage si pe mine in seama, pentru ca se stie ca tipilor dintr-a 12 le plac gagicile grasune si cu dioptrii +5.
    Incet-incet am inceput sa inlocuiesc pe cate unul, habar nu aveam ce fac, dar imi placea si am invatat, jucam chiar bine, au inceput sa se stranga mai multi, la un moment am renuntat la banii de cicola… sandwich si mi-am luat doua palete, destul de proaste, dar palete. Deja ma iubeau cand scoteam cate o mingie portocalie din buzunar, iar cand nu jucam, citeam Jalna, nume sub care de altfel incepusem sa fiu cunoscuta pentru ca spre disperarea asistentei tot nu mai terminam cu ea. Cand s-au rupt si paletele am incept sa „recitesc” Dupa 20 de ani, o editie cartonata, perfecta pentru ping-pong, profa de romana fiind distrusa ca la varsta mea inca ma mai ocup cu Dumas. Ce stia ea.
    Dar in semestrul acela am reusit sa dau gata cele 16 volume, sa invat un joc de care chiar mi-e dor si sa imi fac ceea ce de fapt a fost prima mea gasca, iar asta m-a ajutat sa trec mult mai usor peste socul mamei cand a vazut cate absente are fata ei „tocilara” care citeste pana si in pauza. Si cam asa patesti deci cand citesti…
    Dar in clasa a 11-a mi-a zis mama ca e cazul sa imi vina mintea la cap. Asa ca am renuntat la carti si am intrat intr-o gasca de rockeri.

  6. acum vreo 3 ani cautam intr-o librarie din orasul meu „turnul sinucigasilor” (the long way down) de nick hornby. Stiam ca au cartea, dar nu o gaseam pe rafturi, asa ca m-am dus direct la una din vanzatoare sa intreb unde e. Se uita la mine: „”Turnul sinucigasilor”? Nu stiu, nu am auzit, dar e blocul de alaturi, s-au mai aruncat vreo 2 de acolo…” Am ramas putin blocat, ce sa mai zic :)

  7. Sa vedem ce se inghesuie lumea cand e vb de gandit si scris. Suntem tocilari noi nu gandim :)). Deci spun skip la cartea pt ziua de azi, poate maine e mai usor

  8. Doi tocilari interesati de calculatoare stateau la un bar.Deodata vine unul langa el si le zice:”Ieri am avut intalnire cu o tipa misto si foarte sexy…”Ceilalti mor de plictiseala. Domnul continua:”Am invitat-o la mine acasa sa luam cina…”Ceilalti incep sa adoarma. Tipul vrea sa fie in centrul atentiei si continua: „Eu am inceput sa o sarut si am asezat-o pe tastatura de la calculator… „Deodata , ceilalti se trezesc si il intreaba curiosi:”De cati giga?!”

  9. O sa iti spun povestea mea. E ok? y story, my story, my story… povestea mea… nu că ar fi cine ştie ce de povestit. Nasterea mea prevestea o revoluţie, caderea comunismului, schimbul de putere intre un comunist şi un … comunist. Şi cam la asta se rezumă cea mai palpitanta parte a vieţii mele. În rest, vreo şase ani de acasa, de fapt trei şi ceva ca dupa aia m-a dat la grădi’. Pe la patru ani, un accident de maşină care m-a ţinut şase luni în spital iar pe maşina care am lovit-o un an în service(de fapt nu se observa nici o zgârietură dar aşa îmi place mie sa mă laud).
    Pe la şase ani şi ceva am început şcoala. Am crezut că o să fie ceva frumos. De mic dădeam semne că aş fi inteligent: pe la patru ani şi ceva ştiam să citesc(ce era sa fac atâta timp în spital), ştiam o multime de poezii şi toată lumea ma credea geniul satului. Dar nu a fost aşa spre dezamăgirea alor mei. Imediat ce am început şcoala mi-am dat seama că nu e deloc cum mă aşteptam: era mult mai plictisitoare, aveam teme, trebuia să ne trezim în fiecare zi la aceeaşi ora la puţinele ore de educaţie fizică făceam matematică sau română şi culmea, la orele de desen faceam desen(lucru pe care nu am putut să-l înţeleg niciodată, de ce era mai important desenul decât educaţia fizică).
    Şi astfel au trecut 12 ani. Aceeşi monotonie, stereotipie plictisitoare: trezit pe la 7, început şcoala la 8, la 2 sau 3 terminat. Am zis: “las’ că la facultate o să fie altfel, acolo e frumos.” Ca să constat cu stupoare că nici aici nu se face educaţie fizică. Adică se face, in primul an, opţional, dar nu ca la liceu, sau generala. Şi aşa am ajuns în anul trei, tânjind după orele de educaţie fizică pe care nu le-am avut niciodată, iar acum, în timp ce scriu asta imi dau seama ca tocmai am avut o revelaţie: trebuia să dau la Facultatea de Sport (deşi cred că e mai bine să traiesc cu iluzia ca Sportul e o materie plăcută, decât să mi-l scoată cineva din cap, pe urechi).

    P.S. am impresia ca sunt tocilar fara sa vreau

  10. Povestiri cu si despre carti am salva Domnului destule,poate nu extrem de amuzante sau interesante,but hey,sunt amintirile mele,iar Pascal Bruckner,dupa a lui Lumi de fiere ma convinge sa le „destainui”
    Sa incepem: cam acum 2 ani eram eu cu un baiat si aflu ca ii e ziua curand.Stau ce stau ma gandesc ce as putea sa ii iau cadou si in cele din urma imi vine mareata idee: o carte. Buuuuun,prima parte stabilita, da ce carte?Ma duc la scoala si vorbesc cu una din prietene,asta de cum aude,gata, hai la librarie. Stam noi ce stam si alegem „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe,carte care ii fusese ei recomanda de meditatorul ei de germana. Cumpar cartea, ajung acasa,o pun in raft si parca incep sa ma manance degetele,pai cum, iau eu o carte buna,o am pt inca 3 zile si nici macar nu ma conving de calitatea ei? Trebuie sa aflu si eu despre ce e vorba cum asa. Pana a 2-a zi,cartea era citita, eu aveam in ranjet idiot pe fata,o data pt ca imi pacuse cartea,apoi pentru ca reusisem sa o citesc atat de frumos incat nici nu parea a fi deschisa vreodata. Si hop vine si ziua cea mare, ziua lui(cu litere cat se poate de mici), ii inmanez cadou, plimbari romantice prin ninsoare si alte chestii care m-au facut, cand am ajuns acasa, sa ma simt divin in caldura pilotei mele, pentru ca a 2-a zi sa ne despartim, pentru ca aparent nu eram singura care ii facuse un cadou in acea zi
    Cartea sunt convinsa ca si in ziua de azi la fel de noua este, eventual cu un minunat decor de 3 degete de praf, da m-am convins,nu mai ofer carti cadou decat persoanelor care merita cu adevarat si stiu sa aprecieze o carte buna

  11. Eram in anul I de facultate.Singura restanta pe care o aveam pe toamna era chimia.Nu mi-a placut niciodata chimia.Am urat chimia;probabil pentru ca maica-mea terminase facultatea de chimie industriala( pe vreamea lu’ „codoi”-cine stie- asta era la moda)Nu calcasem tot anul pe la un singura ora de chimie.Asa ca eram in vacanta de vara si imi stresam creierul cu niste cursuri luate de la o colega.Maica-mea ma vede si ma intreaba daca am nevoie de ajutor.Eu ii spun ca profesorul e al dracu’ ca nu vrea sa ma treaca , cu toate ca eu nici nu calcasem pe la vre-un examen macar.Ma intreaba cum il cheama pe profesor, ma uit si eu pe primul curs ,unde era trecut numele , si-i zic:Cutarescu.-Aaa,pai pe asta il cunosc,a fost coleg cu mine de facultate.Pune mana pe cartea de telefoane,ii cauta numarul si il suna.Bineinteles o conversatie de vreo jumatate de ora cu depanari de amintiri s.a. la finalul careia profu ii spune:”Sa vina doamna la excamen si il trec”Toate bune si frumoase, ma duc la examen.In sala profu zice” Cine vrea cinci ramane in sala si scrie ce stie, cine vrea nota mai mare afara”Bineinteles ca am ramas in sala iar dupa examen am aflat ca cica cam asa erau toate examenele care se dadeau cu el.

  12. Bine, povestea mea nu este despre un tocilar prorpiu-zis, desi poate acum ma cam incadrez, pentru ca ma pregatesc pentru un examen unde tre’ stiute vreo 2.500 de pagini.
    Este doar despre un ,,TOCILAR” si niste ,,CARTI” mici-mici, care, printr-o tehnologie avansata, au putut fi introduse in pixuri.
    [Cand mai copiau fostii colegi de camera cu fituicile mele (pe care le-am transmis cu mandrie generatiei urmatoare), ziceam ca se duc la examen, unde e voie cu cursurile. Cursurile mici.]

  13. A fost odata ca niciodata, un sait, sa-i spunem CD (nu se prinde nimeni) care isi amagea cititorii ca le va da o carte pe zi, in urma unor „concursuri”. Mai mult, cei care administrau sait-ul se dadeau atat de destepti incat de fiecare data gaseau o metoda sa manareasca rezultatele „concursului”. La un moment dat, dupa ce au gasit vreo 5 solutii de a manarii rezultatele, au ramas fara idei si au pasat problema alegerii „castigatorului” unei femei. Aceasta a gasit solutia cea mai simpla: a pastrat cartile pentru ea. Sfarsit!

  14. Incep sa ma simt prost deja..eu nu am nici o amintire deosebita sau hazlnie cu tocilari si carti. :)) Am citit toate comentariile si unii chiar au amintiri frumoase.
    Plansul cand terminam anumite carti, se pune? ;))

  15. Nu e neaparat o „poveste” haioasa, dar „pe viu” starneste cateva zambete.

    Am in clasa o colega care invata comentariile „cu virgule”, cum s-ar spune, si colegul din fata mea s-a obisnuit: o urmareste pe caiet si ii da comenzi de player audio. Incepe cu „Play” cand e anuntata la lectie. Daca se opreste, adauga un „Pause”. Cand sare peste vreun paragraf o atentioneaza ca e in „Fast forward” sau, cand uita si incearca sa-si aminteasca, in „Fast rewind”.

    Pana si profa s-a obisnuit si ii mai scapa cate un zambet, evitand sa o corecteze numai ca sa-l lase pe coleg sa dea gust ascultarii. :)

  16. aveam in grupa la fackulta colege care invatau cu . si , …evident, eu invatam suficient de putin si cu ajutor din stanga dreapta sa imi iau 5-ul. la unul dintre examene , una din colegele care toceau, a scis cateva pagini bune, fericita ca a stiut subiectele si ca a scris a plecat acasa. eu am scris la subiect de pe unde am putut, dar am facut adaugari din practica. cand vin rezultatele eu luasem 7 si respectiva colega a picat examenul. cand s-a dus la profu sa il intrbe de ce a picat examenul , acesta i-a raspuns: ” m-ai copiat” evident colega a incercat sa il conviga ca de fapt a invatat, dar nu areusit, profu ia zis ca nu are probe sa demonstreze ca nu a copiat, si ca va demonstra ca a invatat la prezentarea 2. deci cum poti sa tocesti , sa scrii tot , si sa pici fiind acuzat de copiat.

  17. Eu sunt, o mica obsedata de matematica. Asa am fost de prin liceu. Carti, ecuatii, tot, vreau sa le am. Fiind fericita ca am ajuns la facultatea de matematica, am inceput sa imi caut bibliografia care ma interesa. Ajungand prin capitala, salivam la gandul Algebrei de Ion D. Ion (da stiu, are un nume ciudat tipu) Gasesc, varianta pe care o are toata lumea, cea din `87 si foarte mandra, o cumpar.

    Fiind o visatoare inraita, atatea romane m-au stricat de cap, cred ca totul in viata are un sens, si eram foarte mandra, si inca mai sunt, cand intalnesc oameni cu aceleasi pasiuni, sau care fac in viata ce vreau au.

    Ajungand acasa, iau cartile de algebra, ma uit care au bibliografia comuna, cate imi lipsesc, ce teoreme noi sunt, ca un little geek ce sunt. Rasfoind, descopar o foaie albastra. Ma uit uimita, era o scrisoare, a unei tipe (am presupus ca e tipa pentru ca vorbea la feminin) care era suparata ca nimeni nu o intelege si lumea o judeca, se simtea singura, si toate astea care ne trec prin cap in cele 5 minute de singuratate.

    Mi-am amintit de ce femeile matematicieni inebunesc mai repede, mi-am amintit de ce iubesc matematica, si am decis ca sunt predestinata, scrisoarea aia din noiembrie 1989 Falticeni, m-a facut sa iubesc algebra… mai mult

  18. O amintire cu eticheta de „carte + pericol de incendiu” pe care o am de prin clasa a „sapsea” este urmatoarea:
    Prin bunavointa si grija parintilor, aveam la dispozitie multe optiuni „cititoare”. De la „Povesti Nemuritoare” pana la „Numele trandafirului”, eu cu fratele meu aveam de unde alege. Si, pentru ca intre momentul venirii noastre de la scoala si sosirea parintilor acasa aveam anumite „task”-uri de facut (spalat vase, ordine etc – cele normale), ne puneam intai sa mancam gospodareste, apoi ar fi urmat sa trecem la treaba. Nu degeaba folosesc un „ar fi urmat” – momentul de rezolvat taskurile era zgomotul de cheie in usa a primului parinte sosit.
    Mie placandu-mi sa citesc, chiar si cu glas tare, faceam un schimb de servicii cu al meu frate – asa ca, in vreme ce eu lecturam, saracu’ frate’miu gatea (nimic complex – cartofi prajiti, incalzit mancare, s.a.). Singura (mare) problema a fost la un moment dat ca, prinsi de actiune (carte foarte palpitanta, ceva cu un oras al piticilor in care aterizeaza minciuna, educativa – recomand calduros :-) ) uitasem de cartofii care deja ardeau in tigaie. Rapid la judecata, insfaca frate-miu sticla de lapte in care tineam apa (deh, aveam mai multe, ca lapte – mai putin, cozi, cartele, alt fel de „distractii”) si toarna peste focul molcolm care inconjura prapaditii de cartofi negri deja. Nu am (prea multe) cuvinte sa spun ce valvataie a iesit din tigaia devenita infima comparativ cu „vulcanul”, a atins tavanul si…viteaza de mine eram in 2 secunde la usa, sa anunt vecinii, sa chem pe cineva, sa ceva, orice… Se linistesc lucrurile, noi – cumintiti brusc, incepem sa facem totul luna, se cam innegrise tavanul, noi speram sa nu observe nimeni (stiti copiii care zic poezia, dar uita un vers si zic doar ultimele cuvinte ca „nu se observa”?:-) eh, cam asa si noi). Vine mama acasa, noi, voiosi, cuminti, cu treburile facute, ca niciodata, – eram drepti, emotionati in fata usii si a ei. Ce mai, primire calduroasa in toata regula.
    Degeaba – ochii mamei s-au facut cat cepele (din intrare se poate vedea lejer bucataria) „Ce s-a-ntamplat? ce-ati facut? de ce e negru tavanul?”….da-i explicatii, emotii, ne miram usurati cum de nu ne-a pedepsit in vreun fel. Evident ca tavanul a fost reparat in cele din urma, urmele sterse, dar noi am ramas cu o lectie bine intiparita in cap: niciodata, dar NICIODATA, nu trebuie amestecat carte misto (okok, era cam de copii, dar ce vreti – ne distram si noi) cu prajit cartofi si MAI ALES cu un litru de apa turnat peste. Vreodata! :-))
    Spor la citit :-)

  19. hmm. poveste amuzanta nu am dar una trista da.
    Eram la serviciu intr-o zi, si cum nu aveam ce sa fac in ziua aceea am inceput sa citesc (cum fac deobicei cand nu am nimic de facut). Stateam eu linistit ca tot omul cu cartea in mana, cand la un moment dat trec in fata standului niste tineri, elevi de liceu (viitori sutdenti la Spiru:D) si se uita la mine, unul dintre ei a izbucnit in ras, si ii zice la celalalt:
    – uite si la idiotul asta, citeste

  20. In primul rand eu ar trebui sa castig cartea doar pentru ochii mei albastri.

    Iar legat de insemnare si de concurs, cele mai tari aventuri ale tocilarilor sunt atunci cand imprumuta carti de la biblioteca si gaseste insemnari de genul „mergi la pagina 10”, apoi „felicitari, mai sari doua pagini”, „Pasul urmator: mergi la pagina 243”, „Esti prea tare, meriti sa te intorci la pagina 60”, „Pasul final: Pagina 282” si aici una din doua: ori „Esti prost :))” ori „Luate-ar dracu de tocilar. Si mai esti si prost pe deasupra”.

    P.S. As vrea sa le multumesc celor care m-au facut sa rasfoiesc o carte prin astfel de metode si sa le urez „Si tu!”.

  21. Din categoria „amintiri nu am, dar imi fac”:
    Se face ca unul dintre multele si minunatele cursuri de la facultatea de drept era tinut de un profesor batran si foarte sever. Rata de studenti picati era foarte mare.
    Intr-o sesiune de toamna, se prezinta un student, care avea restanta de mult timp, si care nu fusese niciodata la cursul respectiv.
    Examenul fiind oral, ia subiect, se pune in banca si zice:
    -Nu stiu sa raspund, dle profesor. Dar am o propunere.
    La care prof. intrigat:
    -Nu mai spune! Ia zi.
    -Daca eu va pun o intrebare din materie la care nu stiti sa raspundeti, ma treceti?
    -Ha! Iti dau 7 daca imi demonstrezi ca nu stiu sa raspund la intrebare.
    -Ce este ilogic, dar legal, ilegal, dar logic, si si ilegal si ilogic?
    Dupa ceva timp, profesorul admite ca nu stie. Trece nota si apoi intreaba:
    -Dar tu poti raspunde?
    -Da. Ilogic, dar legal este ca la varsta dvs. sa va casatoriti cu o femeie de 24 de ani. Ilegal, dar logic este ca femeia aceea sa aiba un amant. Si ilegal, si ilogic este ca dvs. sa-i dati 7 pe degeaba amantului.

  22. Cand eram in liceu mergeam zilnic la biblioteca scolii. In fiecare zi umpleam ghiozdanul cu carti de la biblioteca pe care le duceam acasa pentru a le reconditiona. Bibliotecara ma stia, ca altfel nu dadea mai mult de 3 carti/persoana. Intr-o zi am stat mai mult la biblioteca si am intarziat la ora. Profesoara m-a pus absenta, iar cand i-am spus unde am fost, a crezut ca imi bat joc de ea. Nu a vrut sa ma primeasca la ora, desi i-am spus ca vreau sa raman chiar daca sunt notata ca absenta, pentru ca n-aveam chef sa imi copiez lectia de la colegi si sa irosesc pretiosul meu timp liber. Ba chiar s-a hotarat sa ma asculte, sa vada daca am invatat ceva pentru ziua respectiva. La toate intrebarile am raspuns „Nu stiu”, motiv pentru care s-a gandit sa imi dea un 2. Acesta era exact momentul pe care il asteptam. Am zis: „Si acum sa va vad cu mi-l treceti in catalog, ca doar sunt absenta”.
    Nu a avut ce sa-mi faca, iar media mea a ramas 9.

  23. il stiu eu pe unul din barlad, judetul vaslui, care era foarte suparat ca nu a castigat niciodata o carte pe DC si s-a hotarat sa bata recordul pentru cea mai batrana baba violata in judet (dupa ce a observat ca violatorii vasluieni sunt vedete pe DC). nu dau nume

  24. @mukawaka: O data am intrebat-o pe o vanzatoare dintr-o librarie daca au cartea „O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii” (Mark Haddon). A avut impresia ca fac misto de ea :)

  25. acu douazeci de ani…eram june si mergema si io ,baiet de la tara,sa dau examen la brasov la silvicultura.acolo ne cazara la internatul facultatii si cand,ce sa vedem..?dulapurile erau baute in cuie(usile).colegii de camera,curiosi au inceput sa le „deschida”.inauntru erau diverse obiecte,printre care si o carte,”nici un zeu in cosmos” si a fost singura carte pe care mi-am insusit-o fara sa o platesc.am citit-o in noaptea aia si am pastrat-o.de atunci am remuscari,pe bune..am mai pus si eu mana, am luat de la stat si mi-am dat mie ..ca eram sarac.doar citisem robin hood,ca nu eram fraier sa nu iau si eu porumb de pe camp sau cartofi sau cine stie ce produse pe care partidul le „ocrotea” de majoritatea populatiei.mi-am cumparat sute..poate mii de carti,am imprumutat de la prieteni si de la biblioteci la fel,la multe le-am uitat numele si autorul dar pe aia nu am uitat-o nici acum desi nu mai o am in biblioteca.nu am remuscari si regrete in nici-o alta privinta decat in acel gest de acu 20 de ani.si cred ca e singurul pe care nu l-as mai repeta.imi placea enorm genul sf,aceaa povestire impresionandu-ma profund .sper ca aceasta sa tina loc de spovedanie si sa ma ..elibereze..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.