Aceşti bucureşteni grăbiţi

Vara lui 2007. Aveam 24 de ani şi eram deja sătulă de job-uri prost plătite, aşa că hotărâsem să iau viaţa în piept şi să mă mut în marele Bucureşti. 

E lucru ştiut că de la Bucureşti se dă ora exactă, că de acolo răsare soarele, pe scurt, că toate lucrurile bune se întâmplă în Capitală. Ca „provincial”, dacă vrei să trăieşti bine, să ai un loc de muncă bine plătit şi să simţi că eşti în mijlocul tuturor evenimentelor importante, este esenţial să te muţi în Bucureşti. N-o să vedeţi nici un concert mare în alt oraş decât Bucureştiul, zicea deunăzi un provincial mutat la Bucureşti. Normal, doar acolo e miezul. ;)

Înainte de a mă muta, trebuia, totuşi, să am un loc de muncă. Eram sânge proaspăt, dispus să se vândă la un preţ de începător. Cu două interviuri de angajare programate în aceeaşi zi, mi-am luat inima în dinţi, biletul de tren în portmoneu şi-am plecat din Hunedoara cu o seară înainte. Aveam ghiozdanul în spate şi în el o agendă pe care-mi notasem, printre altele, până unde trebuie să iau metroul ca să ajung la adresa indicată.

Îmi lipsea o plasă de rafie în care să car o găină vie şi un PET de ţuică de casă.

Trenul a ajuns în marea Gară de Nord ceva mai devreme decât mi-aş fi dorit eu. Am luat metroul până la Aviatorilor [nu a fost nevoie să-mi composteze nimeni biletul de acces la metrou, că exersasem acasă, în faţa oglinzii şi m-am descurcat exemplar] şi când am ajuns în faţa clădirii am aflat că programul începe la ora 9. Era vreo 7. Dimineaţa.

M-am plimbat cât m-am plimbat, dar cât să te şi plimbi? În timp ce făceam kilometri de-a lungul mă gândeam că „omul meu”, cel care mă programase la interviu şi cu care urma să discut despre locul de muncă, încă se lăfăia în confortul patului. Sigur că el stă la căldurică şi eu mă plimb în frig pe trotuarul ăsta gol…

Aş fi băut o cafea la terasa din apropiere, dar fie nu era încă deschisă, fie aveau cafea peste bugetul meu de biată provincială venită „de la ţară”, chiar nu mai ţin minte. Aşa că am continuat să mă plimb. Era vară, dar la 7-8 dimineaţa nu-i chiar atât de cald încât să stai pe bancă, la umbră [ce umbră? Nici soarele nu ajunsese pe strada „mea”!],

Nu am suficiente cuvinte ca să vă descriu nivelul de plictiseală pe care-l atinsesem plimbându-mă pe un trotuar gol şi urmărind maşinile care treceau în grabă pe lângă mine. Noroc că mie-mi place mult [serios!] mirosul de benzină şi mai ales motorină arsă pe care-l evacuează maşinile pe ţeava de eşapament. Nu am simţit că mă poluează, mă bucuram că pot să inhalez atâta fum, că nu aveam în fiecare dimineaţă parte de „tratamentul” ăsta în micul meu orăşel de provincie.

Într-un final, pe la 9 fără zece mă sună omul.

— Ajung imediat, unde eşti?, mă întrebă.
— Sunt aici de mult, îi răspund.
— OK, hai că ajung şi eu în câteva minute. 

Încă nu ştiam că la Bucureşti, distanţele se măsoară în minute, nu în kilometri. Era, deci, la câteva minute distanţă, în trafic, am dedus eu. Nici despre traficul din Bucureşti nu ştiam prea multe, aşa că am fost puţin surprinsă când, peste 40 de minute, omul meu a apărut, foarte grăbit – deh, era în întârziere! – şi aproape că m-a luat pe sus de pe băncuţa din faţa clădirii, spunându-mi, grăbit:

— Hai, Denisa, hai, că aici lucrurile se mişcă altfel!

sursa foto

8 thoughts on “Aceşti bucureşteni grăbiţi”

  1. Azi dimineaţă am făcut până la serviciu, fix o oră şi 35 de minute. Într-un autobuz în care mă sufocam. Cam aşa se derulează drumurile spre şi dinspre marele job, în rest mie-mi place pe aici, în general. Acum trei ani, mi s-a pus pata şi am plecat. După nici un an am revenit că nu era chip să găsesc de lucru pe unde fusei. Iar gândirea mea a devenit foarte mobilă, în capul meu chiar mi-ar plăcea să trăiesc în mai multe locuri din lume. Aşa câţiva ani colea, apoi în alt loc.

  2. Am stat in Bucuresti opt luni, sotul meu nascut si crescut acolo, mi-a placut sa ma adaptez si-am facut-o surprinzator de repede doar pentru ca am inteles ca trebuie sa fiu cu un pas inaintea transportului in comun. Intotdeauna plecam cu mult mai repede de-acasa si mai mereu cu metroul.Cand m-am obisnuit cu ritmul totul mi s-a parut firesc, atat de firesc incat lentoarea de la Deva ma oboseste.

    1. Am mai auzit asta de la o bucureşteancă get-beget: că ar muri dacă ar fi nevoită să trăiască într-un oraş mai liniştit.

      Cred că asta vine cu vârsta, abia după 30-40 începi să apreciezi liniştea, curăţenia, lucrurile simple. Atunci e OK să fii doar tu cu gândurile tale, cel puţin aşa cred eu.

      1. @Denisa Bârgău: Mie mi-au trebuit vreo 3 ani sa ma obisnuiesc cu orasul Deva. Timpul se scurgea altfel.. orasul era prea mic pentru cat mergeam eu zilnic in Bucuresti :) iar activitatile mult mai putine… Dar la sfarsit, dupa 9 – 10 ani petrecuti acolo, chiar l-am apreciat. Pacat ca nu a fost sa fie sa (re)intalnesc (gasesc) pe cineva acolo. In Deva e frumos sa traiesti, daca ai un partener de viata, altfel iti este foarte greu. Singuratatea te omoara cu zile! Mai ales daca prietenii se muta si ei. Nu l-as fi dat pe Bucuresti, din nou, sincer. Sunt nascut si crescut in Bucuresti, asa ca stiu despre ce vorbesc!

  3. In Bucuresti metroul te salveaza. Spre exemplu, in loc sa iei autobuzul de la capatul blocului mai bine mergi pe jos 20 de minute pana la prima statie de metrou. Faci si miscare, ajungi si la timp la serviciu (pe jos iti cunosti mersul deci nu gresesti estimarea iar metroul intarzie doar daca e greva sau se arunca careva pe linie, dar nu prea des).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.