Colţul meu de rai

Colţul meu de rai se află într-un sat din judeţul Hunedoara. E satul din istoria familiei mele [sintagmă împrumutată de la Adi Ciubotaru, care a scris despre sate, oraşe şi ţăranii de oraş, aici: „În istoria fiecărei familii româneşti se află un sat unde au crescut părinţii sau bunicii, un sat al vacanţelor de vară, iar în cazurile unde acest sat a lipsit am avut tendinţa să compătimim. Cum? Tu nu ai avut bunicii la ţară?”].

Aici vin, de câţiva ani, la căsuţa alor mei – dacă-mi citiţi blogul de mai mult de doi ani, probabil vă amintiţi de „Casa piticilor”, cum a botezat Tata garsoniera lor confort sporit pe care au adus-o de la stadiul de poiată la cel de locuinţă cu tot confortul. Aici vin atunci când am nevoie să-mi încarc bateriile, când am poftă să umblu desculţă prin iarbă, aici vin atunci când am chef de linişte – sau măcar altfel de gălăgie: sunetele făcute de găini, cocoşi, vaci, porci şi câini ţinuţi în lanţ în loc de manele, certuri ţigăneşti, maşini şi copii semi-retardaţi care urlă cât îi ţin plămânii, cât e ziua de lungă.

Vara nu-mi place în mod deosebit la ţară, pentru că e foarte cald şi încă nu există un aparat de aer condiţionat, pentru că oricât te-ai uda cu apă din râu sau de la furtun, nu poţi să scapi de razele tăios de fierbinţi ale soarelui, pentru că toată lumea-i ocupată cu agricultura şi tot ce auzi de la ‘ăi bătrâni e „Dă, Doamne, ploaie!”. Şi „Doamne” nu prea dă ploaie, deci dacă vrei să ţi se facă legumele trebuie să le uzi tu, cu furtunul sau cum poţi.

Nici iarna nu-mi place, pentru că dacă n-ai o sobă cu lemne lângă care să depeni poveşti şi să tricotezi şosete de lână, e cam friguţ, ca să nu zic că-i de-a dreptul foarte frig. Când afară sunt minus multe grade, parcă nu-ţi vine să ieşi în curte ca să îndepărtezi zăpada ori să le dai de mâncare porcilor. 

Toamna, în schimb, e de vis. Poţi mânca direct din vie struguri, poţi culege din pomi mere, nuci, cele mai aromate piersici pe care mi-a fost dat să le gust vreodată, s-au făcut cartofii, roşiile, ardeii, aşa că se pun murături, compoturi, dulceţuri, se face zacusca şi câte şi mai câte. E de lucru şi toamna, dar parcă-i mai uşor atunci când vezi deja roadele muncii tale de peste vară.

Eu recunosc că n-am contribuit decât cel mult cu seminţele şi răsadurile pentru legume, ai mei au meritul pentru tot ce se va găsi la iarnă în cămara noastră de la oraş; şi e bine. Mă bucur că nu trebuie să-mi cumpăr din piaţă legume de la ţărani, mă bucur că avem murăturile noastre, puse de noi, zacusca noastră etc. Le-am avut dintotdeauna, doar că acum părinţii mei au preluat ştafeta de la bunici şi se ocupă ei de toate treburile astea gospodăreşti de toamnă.

E drept că ziua sunt peste 20 de grade şi noaptea trebuie să te îmbraci cu haine groase dacă vrei să nu răceşti, dar e bine, nu mă plâng.

În satul ăsta sunt două case în care am crescut, prin urmare, aici mă simt [ca] acasă indiferent de schimbările pe care le-au suferit curţile, anexele sau camerele cândva neterminate. Aici e colţul meu de rai, unde am linişte, iarbă verde, câine nărod şi – mai nou – puişori de găină şi doar dacă aveţi o casă la ţară puteţi înţelege cât de mult mă bucur că am unde să vin atunci când mă satur de viaţa la oraş.

4 thoughts on “Colţul meu de rai”

Dă-i un răspuns lui Sergiu Nicola Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.