Colţul meu de rai

Colţul meu de rai se află într-un sat din judeţul Hunedoara. E satul din istoria familiei mele [sintagmă împrumutată de la Adi Ciubotaru, care a scris despre sate, oraşe şi ţăranii de oraş, aici: “În istoria fiecărei familii româneşti se află un sat unde au crescut părinţii sau bunicii, un sat al vacanţelor de vară, iar în cazurile unde acest sat a lipsit am avut tendinţa să compătimim. Cum? Tu nu ai avut bunicii la ţară?”].

Aici vin, de câţiva ani, la căsuţa alor mei – dacă-mi citiţi blogul de mai mult de doi ani, probabil vă amintiţi de “Casa piticilor”, cum a botezat Tata garsoniera lor confort sporit pe care au adus-o de la stadiul de poiată la cel de locuinţă cu tot confortul. Aici vin atunci când am nevoie să-mi încarc bateriile, când am poftă să umblu desculţă prin iarbă, aici vin atunci când am chef de linişte – sau măcar altfel de gălăgie: sunetele făcute de găini, cocoşi, vaci, porci şi câini ţinuţi în lanţ în loc de manele, certuri ţigăneşti, maşini şi copii semi-retardaţi care urlă cât îi ţin plămânii, cât e ziua de lungă.

Vara nu-mi place în mod deosebit la ţară, pentru că e foarte cald şi încă nu există un aparat de aer condiţionat, pentru că oricât te-ai uda cu apă din râu sau de la furtun, nu poţi să scapi de razele tăios de fierbinţi ale soarelui, pentru că toată lumea-i ocupată cu agricultura şi tot ce auzi de la ‘ăi bătrâni e “Dă, Doamne, ploaie!”. Şi “Doamne” nu prea dă ploaie, deci dacă vrei să ţi se facă legumele trebuie să le uzi tu, cu furtunul sau cum poţi.

Nici iarna nu-mi place, pentru că dacă n-ai o sobă cu lemne lângă care să depeni poveşti şi să tricotezi şosete de lână, e cam friguţ, ca să nu zic că-i de-a dreptul foarte frig. Când afară sunt minus multe grade, parcă nu-ţi vine să ieşi în curte ca să îndepărtezi zăpada ori să le dai de mâncare porcilor. 

Toamna, în schimb, e de vis. Poţi mânca direct din vie struguri, poţi culege din pomi mere, nuci, cele mai aromate piersici pe care mi-a fost dat să le gust vreodată, s-au făcut cartofii, roşiile, ardeii, aşa că se pun murături, compoturi, dulceţuri, se face zacusca şi câte şi mai câte. E de lucru şi toamna, dar parcă-i mai uşor atunci când vezi deja roadele muncii tale de peste vară.

Eu recunosc că n-am contribuit decât cel mult cu seminţele şi răsadurile pentru legume, ai mei au meritul pentru tot ce se va găsi la iarnă în cămara noastră de la oraş; şi e bine. Mă bucur că nu trebuie să-mi cumpăr din piaţă legume de la ţărani, mă bucur că avem murăturile noastre, puse de noi, zacusca noastră etc. Le-am avut dintotdeauna, doar că acum părinţii mei au preluat ştafeta de la bunici şi se ocupă ei de toate treburile astea gospodăreşti de toamnă.

E drept că ziua sunt peste 20 de grade şi noaptea trebuie să te îmbraci cu haine groase dacă vrei să nu răceşti, dar e bine, nu mă plâng.

În satul ăsta sunt două case în care am crescut, prin urmare, aici mă simt [ca] acasă indiferent de schimbările pe care le-au suferit curţile, anexele sau camerele cândva neterminate. Aici e colţul meu de rai, unde am linişte, iarbă verde, câine nărod şi – mai nou – puişori de găină şi doar dacă aveţi o casă la ţară puteţi înţelege cât de mult mă bucur că am unde să vin atunci când mă satur de viaţa la oraş.

4 thoughts on “Colţul meu de rai”

  1. Bucura-te de tot ce ai. Stiu si imi imaginez pentru ca eu am tot primit bunatati de la tara, stiu ce inseamna sa manancii sanatos. Mi se pare cel mai extraordinar lucru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.