Cum ar fi…?

În săptămânile trecute am fost foarte ocupată, am descoperit că-mi place enorm serialul LOST. Pentru cei doi cititori ai mei care nu s-au uitat la acest serial: un avion pleacă din Sydney, Australia către Los Angeles, dar se prăbuşeşte pe o insulă aparent nelocuită. Ca în bancul ăla cu adulterinele pe care Dumnezeu s-a chinuit să le adune pe acelaşi vas de croazieră, fiecare dintre supravieţuitorii zborului Oceanic 815 are nişte schelete în dulap şi aproape toţi se află într-un moment crucial din existenţa lor.

Un şarlatan care ucisese un om crezând că-l omoară pe cel care se face vinovat de moartea părinţilor lui, o criminală aflată pe fugă şi prinsă de un poliţist în Australia, un torţionar care mergea la LA ca să-şi reîntâlnească femeia visurilor lui, un grăsun simpatic urmărit de ghinion după ce a câştigat la loto cu nişte numere pe care fostul lui coleg de mental institution le repeta obsesiv, un rockstar dependent de droguri, o tânără însărcinată în luna a opta care zbura la Los Angeles ca să-şi dea copilul spre adopţie, o femeie bolnavă de cancer, un bărbat într-un scaun cu rotile pe care tatăl lui îl aruncase de la etajul-nu-mai-ştiu-cât drept „răsplată” pentru rinichiul pe care i-l donase. Sunt doar câteva dintre personajele principale din LOST. Oamenii ăştia ajung pe insulă şi sunt nevoiţi să supravieţuiască, apoi descoperă că au şi vecini, după care dau peste mai multe staţii care au aparţinut Iniţiativei DHARMA, un sătuc ce fusese locuit în anii ’70, The Others, nişte ciudaţi care locuiesc pe insulă şi aşa mai departe. Apropo, există şi un filmuleţ, despre care am aflat de la Sebi, în care se explică mai multe decât v-aş putea eu spune în opt minute.

Trecând peste cele câteva exagerări din film, cum ar fi faptul că în avion existau teste de sarcină, multe cuţite şi mai multe pistoale, nu poţi să nu te pui în locul supravieţuitorilor şi să te întrebi dacă ai putea trăi fără toate obiectele care te înconjoară.

Am întâlnit mulţi oameni convinşi de faptul că ar muri fără telefonul [sau, după caz, telefoanele] mobil, eu nu plec niciodată de acasă fără telefon, ţigări, portofel şi camera foto şi nu mai spun de miile de lucruri pe care le-am adunat în 27 de ani de viaţă. Aproape 700 au fost numai pixuri, pixuri pe care nu aveam cum să le folosesc toată viaţa nici dacă aş fi fost scriitoare. Mai sunt multe haine pe care nu o să apuc le port până la uzare, au fost aproape 100 de genţi din care au mai rămas câteva zeci, în fine, aţi prins ideea, sunt o fată strângătoare. Adun prea multe lucruri de care nu apuc să mă bucur, pentru că nu am timp sau chef ori pentru că sunt prea ocupată cu făcutul banilor cu care să cumpăr more stuff. Nu sunt nici ca oamenii din filmuleţul ăsta şi nici nu m-aş înghesui la deschiderea unui nou magazin ca să cumpăr lucruri de care nu am nevoie, la preţuri mici şi de o calitate… mă rog, nu ştiu cât de bune sunt, dar o bormaşină care se vinde cu 15 lei nu cred că e de cea mai bună calitate. Dar am prea multe lucruri şi am constatat asta atunci când am zugrăvit şi-a trebuit să le mut dintr-o parte în alta, să le găsesc loc, să le schimb locul.

De ceva timp mă tot gândesc cu drag la garage-sale-urile americane. Habar n-am ce ar trebui să fac ca să-mi vând lucrurile în piaţa de vechituri din Hunedoara, cred că mi-ar trebui ceva autorizaţie şi ar mai trebui să stau zile întregi acolo, ca să vând tot ce am în plus. Deci asta nu e o opţiune, aşa că mă gândesc s-o fac pe blog, la un moment dat.

Şi totuşi, nu pot să nu mă gândesc cum m-aş descurca pe o insulă pustie, in the middle of nowhere, fără toate acele obiecte pe care le am în jurul meu. Să ajungi pe o insulă din Pacific [unde nu vine nimeni să te salveze!] fără periuţă şi pastă de dinţi, fără pieptene, fără prea multe haine de schimb, unghieră etc. nu poate fi foarte plăcut. Cred că aş înnebuni să am unghiile lungi şi murdare şi nici o unghieră cu care să le tai. Să nu mai zic de părul meu „rebel” care trebuie îmblânzit cu tot felul de <insert haircare product name here> şi câte şi mai câte.

Pe de o parte, mă gândesc că e normal să fim – sau, mă rog, să ne credem – „dependenţi” de o grămadă de obiecte care, cum zic şi reclamele, ne fac viaţa mai uşoară. Suntem civilizaţi, avem budă la veceu şi tragem apa, ne ştergem cu hârtie igienică parfumată în loc de frunze mari, bem apă plată sau neapărat filtrată pentru că aia de la robinet nu-i suficient de curată, facem duş cu apă caldă şi ne spălăm cu creme de duş hidratante, vara ne protejăm de acţiunea nocivă a razelor de soare cu creme cu SPF mare etc. Consumăm, că de-aia suntem civilizaţi! De când am văzut LOST, mă tot întreb cum m-aş descurca fără toate acele lucruri şi câţi dintre oamenii pe care îi cunosc ar supravieţui în sălbăticie.

Tu cum te-ai descurca fără mâncare gătită, ţigări, medicamente, haine noi, detergent, săpun etc?