Cum era să mă bat cu Boschet

Era 1 noaptea, chemasem un taxi ca să merg acasă şi am coborât în stradă, să-l aştept. În Hunedoara e plin de câini vagabonzi, dar mie nu mi-e frică de ei, pentru că în general sunt prietenă cu toţi câinii şi ultima dată m-a muşcat un pechinez, în urmă cu 20 şi ceva de ani, pentru că-l bâzâiam cu o „surpriză” din hârtie cerată de la o gumă Turbo.

Nu am tremurat, deci, atunci când am văzut un câine vagabond alergând în direcţia mea. Venea împreună cu un nene care stă pe aproape şi care ieşise la plimbare cu cei doi câini ai săi de talie mare. S-a oprit la vreo trei metri de mine şi se uita în ochii mei. Eu făceam acelaşi lucru. Îi arătam că nu mă sperie şi încercam să-l ţin la distanţă, pentru că nu aveam chef de „drăgălit” cu un câine plin de purici şi care tocmai se plimbase prin zăpadă şi noroi. 

După câteva secunde, a început să mă latre. M-am îndreptat înspre el, ca să-i arăt că nu mă impresionează. A mai lătrat de câteva ori şi a prins curaj, aşa că se apropia de mine tot mai mult. Când era deja prea aproape, m-am făcut că-l lovesc, ca să-l sperii. În momentul ăla, nenea care ieşise cu câinii la plimbare i-a strigat: „Boschet, stai cuminte!”. :))

Bineînţeles că m-a pufnit râsul şi i-am spus domnului că dacă Boschet nu mă lasă în pace, îl bat. A fost suficient să-mi audă râsul şi Boschet a sărit pe mine, dar nu ca să mă muşte, ci ca să îl mângâi.

„De obicei e foarte lipicios, dar acum s-a speriat”, mi-a zis domnul. Am speriat câinele vagabond. Şi era să-l bat. Of, măi Boschet!

Dup-aia a venit taxiul, dar Boschet a reuşit să-mi arate, cu labele pe piept, cât de rău îi pare că m-a lătrat şi că el nu voia, de fapt, decât să ne jucăm.