Pe românește, fără datorii. Astăzi s-a încheiat, pentru mine, era creditului ipotecar de la CEC. În mai 2004 am luat un credit pe 20 de ani pentru a-mi cumpăra un apartament. Aveam aproape 22 de ani și îmi imaginam că voi fi bătrână când termin creditul, în 2024.
Niciodată nu mi-am pus serios problema rambursării anticipate a creditului, mai ales că suma era una destul de mică. Vedeți voi, atunci când am cumpărat eu apartamentul, acesta costa cât o locuință și nu cât o excursie pe lună. Nici nu o să scriu aici la cât a fost evaluat și cât era rata lunară. Vă spun doar atât: sunt sigură că rambursarea anticipată pe un an valorează cât ratele lunare ale multora dintre voi.
Puteam să fac treaba asta mai demult?
Sigur că puteam. Am primit de undeva un dram de educație financiară? Nu. La școală, la Economie (în clasa a X-a, parcă) – proaspăt redenumită așa din Economie politică (!), ne-au băgat pe gât niște informații despre cum funcționează economia, dar într-un limbaj de lemn și predate cu entuziasmul cu care și noi, elevii, le primeam, adică relativ inexistent. Nu ne-a spus nimeni că trebuie să economisim, că nu e musai să cheltuim tot salariul până vine următorul, că e important să avem mai multe surse de venit. Am impresia că pe vremuri, CEC (Casa de Economii și Consemnațiuni) făcea mai multă educație financiară prin reclamele sale decât se predă azi în școală.
De acasă nu am avut ce să învăț. Cu două salarii de oameni muncitori, ai mei și-au cumpărat toate cele cu banii primiți de la părinții lor dar mai ales în rate, pentru că „altfel nu ai cum să faci nimic”. Am mai auzit poezia asta și de la oameni mai tineri. Apartamentul, primul, l-au primit de la „stat”, în chirie; o chirie modică, așa cum sunt apartamentele ANL astăzi, doar că pe vremea comunismului blocurile de locuințe se construiau susținut de către stat și nu de către dezvoltatori privați. Și ele mergeau la oamenii care lucrau și își întemeiau familii, astfel încât salariile să le ajungă pentru a trăi și nu pentru a plăti ratele la casă.
Așadar, printr-un concurs fericit de împrejurări, la 22 de ani m-am trezit cu rate pe 20 de ani și cu asigurarea că voi avea casa mea când termin de plătit. De câțiva ani cochetez cu ideea rambursării anticipate, dar mereu a intervenit altceva mai important de achitat. Anul ăsta, mi-am zis, trebuie să fac pasul către „libertate”. Și după ce am urmărit foarte multe video-uri de educație financiară de la oameni care îți arată cum să pui ban pe ban, cum să „te plătești întâi pe tine”, am reușit performanța de a achita creditul ipotecar înainte de termen. Mai 2024 părea un orizont atât de îndepărtat acum 19 ani…
Aș repeta figura?
Da, aș mai lua un credit, dacă aș avea 22 de ani. Dar m-aș asigura că absolut tot surplusul s-ar duce către rambursarea anticipată a creditului și aș strânge din buci ca să îl achit cât mai repede cu putință. Nu aș mai fi flower power în relația cu banii și probabil că aș căuta să am un job mai bine plătit și nu doar ceva care să-mi asigure banii de țigări, Pepsi, chipsuri și ciocolată.
În apărarea mea, nu am avut niciodată un loc de muncă foarte bine plătit. Am făcut doar ce mi-a plăcut, am cam mers cu valul și nu am căutat să urc prea mult pe scara ierarhică. Întotdeauna am ales comoditatea în detrimentul unui salariu mare. Fostul meu soț voia să ne mutăm la București, la un moment dat, când se câștiga foarte bine din blogging, dar era esențial să fii acolo, bot în bot cu PR-istele din agenții. L-am invitat să se mute singur, eu eram setată încă de pe atunci pe un trai liniștit, în „provincie”, unde nu-i atâta poluare de toate felurile. Nu regret nici acum decizia. Nu m-aș muta într-un oraș mai mare, dacă asta ar însemna un salariu bun, pentru că mă descurc cu salariul meu mic și îmi place, chiar caut liniștea. Deh, vârsta, maică!
Am învățat, în ultima perioadă, tot felul de șmecherii, de termeni, am început să fiu zgârcită și să pun în aplicare lucrurile pe care le-am învățat. Frugality, pay yourself first, save, invest (aici mai am de învățat) – sunt doar câțiva termeni care m-au însoțit mereu. Se poate trăi și cu un salariu mic, dar trebuie să o iei pe tot felul de scurtături ca să nu te afunzi în datorii.
TL;DR:
Am plătit creditul cu un an mai devreme și acum mă umflu în pene că-s proprietăreasă de apartament la 40 de ani.
Felicitari!
Felicitări pentru încheierea datoriei. Îmi place felul tău direct și sincer de a scrie. Ca o notă de final, și eu cred că educația e problema mai mereu și prin asta nu ma refer doar la educația formală.