Cineva mi-a atras atenția, recent, că fostul meu soț a dat dovadă de (și aici erau niște cuvinte urâte, pe care nu vreau să le reproduc), postând pe Facebook, chiar de ziua lui, niște concluzii despre cum i-a fost ultimul an. Eu nu am putut să văd postarea, pentru că întâi m-a scos din lista de prieteni, după care mi-a dat block.
Eu concluziile mi le-am tras singură și nu am simțit nevoia să spăl vreo rufă în public. La momentul divorțului, pe care eu l-am inițiat, am spus doar că îi mulțumesc pentru cei 15 ani și i-am urat, sincer, să fie fericit. Ba chiar m-am grăbit să îi spun că eu cred că îi va fi mai bine de acolo înainte.
De ziua lui, s-a gândit că nu e suficient să fie recunoscător pentru ceea ce are: o relație nouă, o casă nouă, o mașină nouă, ci trebuie să arunce cu un pic de mocirlă către ce a fost.
Eu nu am studii de specialitate, nu merg la psiholog, dar am înțeles, până la 40 de ani, că fiecare dintre noi este responsabil pentru propria-i fericire. Că nu poți să aștepți să te facă altcineva fericit, dacă tu nu ești bine cu tine. De asta, mi-am ales calea către fericire. Am ales să fac lucruri care mă fac pe mine fericită, să mă înconjor doar de oameni care sunt cu adevărat buni. Poate că uneori par lup singuratic, însă decât singură între oameni gălăgioși, mai bine singură în liniște sau între plante. Plantele nu fac gălăgie.
Vreau doar să clarific ceva: dacă eu nu făceam pasul ăsta, adică dacă nu divorțam, fostul meu soț ar fi rămas nefericit în relația cu mine. A fost nevoie să îl „eliberez” eu ca acum să aibă, în sfârșit, „glas” să-și afirme fericirea actuală, respectiv nefericirea din ultimii 15 ani.
Deci repet: fiecare dintre noi este responsabil pentru propria-i fericire sau nefericire. Poți să dai vina pe mine, pe interneți, pentru orice, dar în sinea ta sper că știi care e adevărul. Suntem „condamnați” să evoluăm pe persoană fizică.
iar eu chiar sunt fericită.