István Kalapács și presa făcută în interesul propriu

Spre deosebire de Sebi, eu nu am timp și nici chef să umblu prin tribunale, de-asta evit să le dau numele cetățenilor care mă enervează și despre care aleg să scriu pe blog. Ca să nu uit, cumva, vreodată, de ce mi-au provocat supărări. Că așa sunt eu, tentată să uit și (mai ales) să iert. Sunt oameni care pur și simplu nu merită iertarea mea.

István ăsta nu merită nici un scuipat, dar iată-mă dedicându-i un articol întreg. Pe ăsta îl merită, ce-i drept. 

L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, când eu abia intram în câmpul muncii, iar el încă mai conducea mașini „rupte” și locuia în cartierul rău famat al Devei, Micro 15, adică acolo unde stăteau, într-o vreme, mulți țigani. Acum arată chiar bine cartierul cu pricina. Omul (mă rog…) are casă la țară, conduce o mașină mai scumpă (Duster, dar câți ziariști știți care-și permit un Duster nou?) și „lucrează” pe mult mai mulți bani.

De când îl știu, omul (mă rog…) a fost ceea ce prietenii ar numi un pamfletar sau un miștocar. Dușmanii (a avut dintotdeauna și de-ăștia, deși nu-i manelist) spuneau despre el că ar fi în stare să-și vândă și propria mamă și el râdea satisfăcut când auzea asta. Acum știu că ar da-o și pe gratis, dacă ar ști că-i iese ceva dup-aia.

Sunt oameni pe care ura altora îndreptată către ei îi ține în viață. Nu sunt sănătoși dacă nu creează controverse, dacă nu lovesc în cineva, ca mai apoi să li se răspundă. Trăiesc pentru a fi băgați în seamă. Așa e și István ăsta. Și eu îi fac pe plac acum, că-l bag în seamă. Numai că, după 14 ani în care i-am iertat o grămadă de măgării, a venit vremea să îl scot definitiv de la inimă.

Omul nu e sănătos dacă nu înjură pe cineva. Dacă s-ar trezi într-o dimineață în Rai (haideți să presupunem, de dragul poveștii, că Raiul există și este un loc perfect, în care totul este roz și pufos și căruia nu ai ce să-i bagi de vină) și nu ar avea ce să-i reproșeze primarului sau prefectului sau premierului sau președintelui, ar face implozie.

István al nostru (al mă-sii, de fapt) n-a făcut niciodată presă în adevăratul sens al cuvântului. Poate, ca side jobs, a mai scris câte un articol pentru ziarele naționale (cu care a colaborat într-o vreme, că dădea bine să te prezinți la telefon István Kalapács de la Evenimentul Liber sau de la România Zilei, decât de la Riposta de Hunedoara). Dar adevăratele articole, cele care i-au adus bani, sunt cele pe care nu le-a scris. Asta o să v-o zică orice ziarist „cu greutate”, că nu te îmbogățești din articolele pe care le scrii, ci din cele pe care nu le scrii.

Adică din șantaj. Nu o să mă apuc să vă explic cum funcționează șantajul de presă, sunt sigură că știți. Pe scurt, totuși: tu, ziarist, știi ceva despre omul de afaceri X sau policitianul Y. Fie scrii un articol și i-l trimiți ca să vadă ce ar putea să afle lumea despre el, fie îl anunți că știi ce a făcut și aștepți cuminte să cotizeze, ca să nu faci publice informațiile. Uneori, informațiile nici măcar nu trebuie să fie adevărate. E suficient să ai notorietate (tu sau instituția de presă care te găzduiește), iar omul de afaceri sau politicianul să nu vrea să aibă parte de publicitate negativă, așa că te plătește ca să taci din gură. Win-win.

Omul este talentat. Are momente în care dă câte o dumă foarte amuzantă sau poate să scrie un editorial cu care să te atingă la coarda sensibilă. Am observat că oamenii ăștia nu se prea agreează reciproc. Am prieteni bloggeri care au acel ceva care-i face mai amuzanți decât restul oamenilor. Să nu cumva să le spui despre X că a scris un articol amuzant, că parcă i-ai lovi în moalele capului. Cred că e ca la comedianți, nu există să fie unul mai bun decât tine, cu o glumă mai șlefuită. Tu trebuie să fii geniul absolut. Nu sunteți, dragilor, Seinfeld este Dumnezeu, voi sunteți niște mici apostoli sau îngerași.

Dar să revenim la István. Nu i-a plăcut niciodată de Sebi, pentru că avea timp să fie amuzant. S-au cunoscut în vremea când Sebi scria serialele lui lungi și amuzante, iar el se lupta să țină în viață o publicație tipărită. Se lupta cu actualul primar al Hunedoarei, care atunci era pedelist și deținea publicația lui István. Pare complicat, știu. István nu știe să facă altceva decât ziare. Așa că toată viața lui de ziarist, nu a făcut decât să încerce să prostească găsească un finanțator. Venea cu câte o idee foarte faină, pe hârtie (adică în teorie), de ziar care să le spună pe bune, numai că nu a putut niciodată să se țină de planul inițial. OK, a convins finanțatorul să-i dea bani pentru ziar, dar… era ziarul lui, totuși. Putea să scrie orice în el, nu? Putea să îl înjure pe politicianul X sau pe omul de afaceri Y, chiar dacă aceștia erau prieteni de-ai finanțatorului, că doar era ZIARUL LUI și… așa se face presa, spunând adevărul (tău) despre tot și toate.

Și de-aia nu i-a prea mers. Oamenii pe care a reușit să îi prostească au cotizat cât au cotizat, dar când au văzut că le sunt amenințate afacerile sau relațiile, au renunțat. Trebuie să fii nebun să bagi bani într-o chestie care îți aduce numai necazuri, nu? Ei, dar István nu vedea lucrurile așa. El face ziare, pe banii altora, dar sunt ziarele lui și are voie să scrie în ele despre orice și oricine. Chiar și minciuni, normal, doar e ziarul lui!!!

Spre deosebire de ziariștii ăștia cu interese, Sebi își permite să țină cu cine vrea el și să scrie despre absolut orice ar vrea el. A considerat că articolele pe care le scria odată pe blog nu îi mai aduc nici o satisfacție, așa că a luat o pauză, alegând în schimb să se implice în ceea ce se întâmplă la nivel local. Adică să meargă la ședințele de consiliu local de pe la noi, să critice ori să laude administrațiile locale, să atragă atenția asupra unor lucruri care nu sunt cum trebuie.

Dar vai! Cum să aibă moldoveanul tupeul să facă asta? Ăsta e domeniul ziariștilor, ce se bagă el unde nu-i fierbe oala? I-au sărit în cap unii ziariști. Fiecare, evident, cu interesul lui. István spune despre primarul Hunedoarei că este un vizionar. De-aia Sebi e în toate felurile, că nu vede eye to eye cu István. Normal, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!

Primarul e un „vizionar” care nu a făcut mai nimic din proprie inițiativă ori pe fonduri europene. Tot ce s-a făcut era deja în stadiul de proiect încă din vechea administrație, iar ce e „meritul” lui e făcut pe credite. Că doar de ce să folosești fonduri europene când poți să iei credite pe care nu le plătești tu? Ăsta e vizionarul pe care îl laudă István, deși în urmă cu vreo șase-șapte ani l-ar fi strangulat. Actualul primar era patron la ziarul lui István și s-a gândit el că mai bine-și face televiziune, așa că a vrut să închidă ziarul. Și să lase oamenii pe drumuri. Prin urmare, nu le-a mai plătit salariile și le-a mai pus și bețe în roate.

Dar nu-i bai, că István a găsit repejor altă vacă de muls, alt finanțator, adică. Care i-a dat mână liberă să facă presă adevărată, așa cum au făcut cam toți patronii pe care a reușit să-i prostească până acum. Și ce face? Presă adevărată, normal.

Bine, că de fapt el are o problemă cu primarul Devei. Și pentru că, hunedorean fiind, nu poți să nu observi că Deva arată ca un oraș european, curat și civilizat, în timp ce Hunedoara e vai de capul ei, asta te face automat dușmanul lui István. Că nu poți să zici ceva de bine despre Deva (reședință de județ, totuși) fără să fii bănuit că ești plătit pentru asta de primar. Că no… primarul are bani de dat pentru oricine zice ceva de bine despre orașul pe care-l conduce el.

Atât de simplu e, ca blogger, să devii persona non grata între ziariști. Cum adică, să îți permiți luxul de a înjura pe oricine, în mod egal? Asta-i blasfemie! Tu știi câte anchete nepublicate au scris unii așa-ziși ziariști pentru a-și construi (sau renova, fie) casa de la țară, moștenită iar nu cumpărată? Câte telefoane, câte amenințări, câte nopți nedormite în căutarea pamfletului perfect?! Asta-i culmea.

Ziaristul nu poate să se culce pe-o ureche când își simte poziția amenințată. Când vede că există un „neica nimeni” care poate să scrie orice despre oricine, se gândește (măcar atâta îl duce mintea) că la un moment dat el poate nu o să mai fie plătit ca să scrie/nu scrie de bine/de rău despre X/Y. Și gândul îi dă fiori, mai ales că trăim vremuri grele, în care Doamna abia dacă-ți dă două mii de lei pe lună.

Niciodată nu l-am văzut pe István supărat ca în editorialele în care îl împulăie pe Sebastian Bârgău, fără a-i da, însă, numele. Că doar nu e prost, să îi trimită pe cei câțiva cititori ai ziarului lui „adevărat” pe blogul viniturii, nu? Așa face și doamna „depupată„, vorbește despre niște unii care vor banii ei, dar cărora ea nu le dă nimic, că e deșteaptă și șmecheră, dar nu spune despre cine e vorba.

Mai nou, ziaristul lui pește prăjit a găsit, împreună cu amețita pe care a pus-o să se ocupe de ziarul „lui”, mințind-o frumos că ea este de fapt redactor șef al ziarului lui, rețeta succesului. Mai precis, scandalurile de presă. Păi ce, numai marile tabloide pot să inventeze scandaluri de pe urma cărora să profite? Nu, că pot și ăștia mai mici.

Așa s-a născut un scandal INVENTAT de redactorul șef al ziarului lui, care a mers la o conferință de presă, a ascultat, și-a luat notițe și, când a ajuns la redacție, a scris în ziar ce-a vrut ea. Minciuni, adică. Iar omul care a susținut conferința de presă și-a dat demisia, deși nu spusese (și există înregistrări în acest sens!) lucrurile de care era acuzat de redactorița șefă a ziarului lui István.

După o primă victorie răsunătoare în urma unui scandal inventat, oamenii s-au gândit că they are onto something (adică sunt pe calea cea bună) și au continuat, de data asta pe plan local. DIn nou, redactorița șefă s-a dus la o conferință de presă, și-a luat notițe, după care s-a dus la o emisiune și a mințit. Pur și simplu, s-a contrazis singură și a zis că nu i s-a răspuns la nici o întrebare. După care a zis că i s-a răspuns, dar nu cum voia ea.

Nu e de râs. Fata are probleme. Sau mă rog, a avut probleme la mansardă și s-a vindecat complet (așa zice șeful ei, „omul” „nostru”). Doar că nu își mai amintește exact lucrurile pe care le aude în conferințele de presă, iar întoarsă la redacție, scrie articole din ceea ce-și amintește… nu știu cum s-o numi asta.

Din nou, în viziunea lui István nu e de vină fata că nu o ajută memoria, e de vină Sebi că se ia de problema ei medicală „tratată”. Și, bineînțeles, Sebi este un ucigaș de copii, pentru că a atras atenția asupra averii unor părinți care cereau donații pentru copilul lor bolnav, iar copilul (care suferea de o cu totul altă boală, s-a aflat ulterior) a murit. Ar fi murit oricum, dar e mai convenabil să crezi / să afirmi că a murit din cauza unui articol scris de Sebi.

Cum ar veni, bloggerul Sebastian Bârgău este suficient de RELEVANT încât un articol scris de el să ducă la oprirea completă a donațiilor făcute către un copil bolnav. Dar este un fals lider de opinie, un neica nimeni, un blogger amărât, care se crede mai important decât este, de fapt. Care să fie adevărul, domnule ziarist?

Un singur lucru mai am de zis. Un coleg ziarist (unul fără ziar) pe care István ba l-a înjurat, ba l-a tachinat, a scris la un moment dat pe Facebook ceva de genul: „aflu despre mine că o să-mi fac o televiziune cu István Kalapács. Hahaha, ce glumă bună! Băi, Istváne, să mă anunți și pe mine când o facem, ce amuzanți suntem, hahaha”. Omul avea o televiziune în pregătire, doar că i-a picat finanțarea. Așa că s-a orientat către the next best thing: o televiziune deja existentă, la care a primit o emisiune. În care invitat zilnic permanent este István Kalapács. (Am screenshot-uri, nu vă obosiți să ștergeți postările și comentariile, că m0am mișcat mai repede decât voi).

Nu mai contează că televiziunea aparține familiei unui fost politician, condamnat, aflat în arest la domiciliu sau așa ceva, mare om de afaceri pe care ambii jurnaliști l-au înjurat cu spor până când au ajuns să presteze în ograda lui. La nevoie, te mai adaptezi, mai lingi unde ai scuipat, te mai întorci în ipocrizie. Să fie primit.

La un moment dat, presa scrisă o să moară. Nu mă bucur când spun asta, pentru că mulți ani am „mâncat” din exact asta: layout design de ziare. Doar că eu am și acest blog unde scriu și mai știu să fac și alte lucruri, învățate între timp. Nu mă panichez absolut deloc la gândul că într-o bună zi nu o să mai am pentru cine să fac ziare. Dacă nu sunt ziare, informația va circula online – de fapt, nu știu de ce vorbesc la viitor. Deja informația circulă online. Așa că e bine „să știi online”. Nu, să dai câte un „tun” care-ți aduce un spike de trafic nu înseamnă că ai dat lovitura în online. Înseamnă doar că ai avut un viral care-a trecut cum a venit. Și ce e viral ca viralul trece.

OK, un om politician mediu și-a dat demisia pentru că i-ai pus cuvinte în gură. Ai avut un vârf de trafic pentru care te-ai bătut pe burtă cu colegii. Și dup-aia ce? Păi dup-aia cam trebuie să continui să dai gherle, ca să ai în continuare mulți vizitatori atrași de acele gherle. Vizitatori fără valoare, adică. Oamenii care intră pe un site ca să citească un articol de scandal nu vor cumpăra niciodată nimic și nu vor da nici un click pe reclama ta. Intră, citesc, ies, pa. Ce te faci cu momentul de glorie? Cum îl fructifici?

Hai, gata, că m-am distrat destul cu voi. Lamulțean.

Foto featured: Strong piggy bank and broken hammer, de la Shutterstock

2 thoughts on “István Kalapács și presa făcută în interesul propriu”

Dă-i un răspuns lui Denisa Bârgău Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.