„Mă opreşte în casă!”

Dacă aţi copilărit, ca şi mine, în anii ’80, probabil că vă aduceţi aminte de cuvintele din titlu. Stăteam afară, la joacă, cât era ziua de lungă şi nu ne mai dădeam duşi în casă. Unii părinţi îşi chemau copiii în casă de pe geam, dar dacă plozii se ascundeau suficient de bine, părinţii n-aveau pe cine să strige.

Eu am copilărit în două oraşe. La Orăştie nu prea aveam voie în spatele blocului decât atunci când mă jucam împreună cu toţi copiii din zonă, pentru că o fetiţă fusese violată de un nebun şi apartamentul nostru nu avea geamuri decât în faţa blocului. La Deva am profitat de faptul că vederea de pe geamurile care dădeau în spatele blocului era îngrădită de blocul şi restaurantul aflate în apropiere, aşa că am explorat aproape tot cartierul fără grija că voi fi văzută de ai mei şi, prin urmare, chemată în casă. 

Asta era cea mai mare problemă a noastră: dacă urcam pentru a merge la baie sau ca să bem un pahar de apă, pac! părinţii ne „opreau în casă”. Fie pentru că era ora mesei, fie pentru că începea „ora de linişte” [o oră foarte lungă, de pe la 14 la 17, dacă-mi aduc bine aminte], cert e că dacă părinţii nu ne-ar fi chemat în casă, eram în stare să stăm afară până la lăsarea serii. Pe atunci nu aveam telefoane mobile, părinţii nu ne dădeau bip ca să ne cheme la masă ori ca să afle pe unde umblăm. Dacă ieşeam din câmpul lor vizual, n-aveau decât să se bazeze pe cuvântul nostru şi pe educaţia pe care ne-au dat-o. :D

Îmi amintesc că „tanti bătrâna” de la parter – chiar aşa îi spuneam, iar soţul ei era „nenea bătrânu'” – era cea pe care întotdeauna o rugam să ne dea un pahar cu apă. Acum îmi dau seama cât de însetaţi eram: ne jucam până când nu mai puteam îndura setea şi nici atunci nu mergeam în casă, de teamă că nu ne mai lăsau părinţii să ne întoarcem la joacă. Norocul nostru era că „tanti bătrâna” era ceea ce azi numim vizoristă, adică persoana care îşi petrecea marea parte a zilei pe geam, ca să afle cine a intrat şi ieşit din bloc, cine a venit în vizită la cine şi aşa mai departe. Sigur nu era comunistă, doar foarte curioasă. Presupun că reprezenta prima generaţie din familia ei care stătea la bloc, de aici şi nevoia de a sta mai tot timpul la aer, pe geam. Bineînţeles că ieşea şi pe bancă, la poveşti cu vizoristele de la alte scări. Asta era la Orăştie.

La Deva, fiecare scară avea câte o babă nesuferită care striga la copiii veniţi de pe la alte scări [vă sună cunoscut: „Du-te, mă la scara ta, că ies la tine!”?]. De multe ori, alungaţi de la o scară la alta, ne refugiam în curtea spitalului, unde ajungeam sărind gardul „ca să furăm corcoduşe”, ori făceam câţiva paşi şi eram în piaţa Victoriei, din centrul oraşului. Părinţilor nu le plăcea când mergeam să ne jucăm pe acolo şi acum îmi pare rău că i-am ascultat de prea multe ori.

Cu toate astea, cu teama de a fi oprită în casă ori trimisă „la scara mea”, am ajuns pe cel mai înalt bloc turn din oraş – care era blocul vecin :) – unde am stat în fund pe marginea acoperişului, admirând peisajul, m-am strecurat prin curtea spitalului, m-am căţărat pe clădirea restaurantului fără să-mi pese că puteam să cad şi să-mi sparg capul…

Totuşi, ascultând poveştile lui Sebi din copilărie, îmi dau seama că a mea a fost destul de cuminte. Voi ce făceaţi când ieşeaţi afară, la joacă?