Dacă v-ați gândit vreodată că mașinile sunt doar niște grămezi de fiare, probabil că v-ați înșelat. Ele sunt mai mult decât atât. Mulți oameni le dau nume, de parcă ar fi membri ai familiei sau animale de companie – eu cred că obiceiul ăsta s-a împământenit la noi din cauză că înainte de 1989 era destul de greu să-ți iei o mașină (depuneai cei 70.000 de lei și așteptai să ți-o producă uzinele, nu se ruga nimeni de tine s-o iei în leasing, cum se întâmplă azi!) și când în sfârșit o aveai, te simțeai de parcă ți s-ar fi născut un copil și trebuia să-i dai nume!
Dacă bunicul meu a avut doar vreo trei mașini, fiecare mai bună decât anterioara, tatăl meu și-a făcut de cap și, cât a avut putere de cumpărare, și-a schimbat mașina o dată la câțiva ani. Așa se face că am avut și Dacii, Lăstun, Renault, Volkswagen, Mercedes, Opel, Ford.
Eu sunt mai conservatoare și cu toate că îmi plac mașinile de mor, nu am simțit nevoia să o schimb pe actuala cu o alta. O conduc de cinci ani, m-am super obișnuit cu ea, îmi este aproape ca o a doua casă. Este adevărat că în ultimul an am cam lăsat-o acasă, din mai multe motive – principalul fiind că am vrut să stau mai puțin cu fundul în mașină și mai mult cu picioarele pe pământ, dar tot nu m-am gândit la o alta.
Asta până de curând, când am făcut niște calcule și mi-am dat seama că plătesc cam mult impozit pentru o mașină cu motor puternic, dar de care nu am nevoie decât, poate, o dată pe săptămână, că plătesc asigurare și alte chestii și merg mai mult pe jos. Așa că am început să mă gândesc la ce opțiuni aș avea să o „mărit”. Folosesc cuvântul ăsta pentru că mi-e greu să recunosc, fie și în scris, că a venit momentul să scap de mașina mea. Nu intenționez să o puțulesc și să pretind că e ca nouă, o s-o dau, probabil, la Rabla sau în alte locuri dure, de nemenționat dacă încă îți iubești mașina, cum este cazul meu.
Dar ce vreau să zic: am evitat să folosesc cuvinte precum „Programul Rabla” când eram în mașină, o singură dată m-am scăpat și i-am zis mamei că mă gândesc s-o dau la „Rabla”. O singură dată, rețineți! Ce s-a întâmplat apoi? A doua zi n-a mai pornit. A început să tușească, să se coiască și n-a mai pornit. Just like that.
Când se fac accidente (și se fac, ohoo, câte se mai fac!), prietenii celor care au scăpat zic întotdeauna: las-o naibii de mașină, alea îs fiare, se repară, important e că sunteți voi bine! Ei bine… eu chiar nu cred că sunt doar fiare. Cel puțin mașina mea are un pic de personalitate, dacă nu chiar suflet. Când îi vorbesc frumos, toarce ca o pisică. Cum am pomenit că mă gândesc să scap de ea, cum s-a răzbunat pe mine. Sau să fi fost o coincidență?
Ca să nu aveți probleme cu mașina, apelați din timp la un service de încredere.
Ohh… sigur ca au suflet, au chiar si nume, exacta sa cum ai spus! Si masina noastra este alintata intr-un mare fel si o consideram parte din familie. :D Impozitul nu-i deloc mare, platim vreo 68 lei pe an, dar asta pentru ca si motorul e benzina si destul de mic, 1.6. Pana acum e ok pentru nevoile noastre, ne bate gandul s-o schimbam peste cativa ani, insa nu e o prioritate. Vrem upgrade la masina electrica sau macar hibrid. :)
Eu am evitat să îi dau nume din superstiție. Dar tot s-a supărat pe mine acum!
Nume nu le-am dat nici eu. Le-am alintat cu „rabla”, „cotețul” sau „tigaia” chiar daca erau noi.
Toate au sau au avut o frica de service. Daca se defecta ceva, cand trebuia sa le duc in service nu se mai manifesta. Noroc cu astea moderne care au o memorie de erori pentru defectele electrice sau electronice.
Pentru ca fac zilnic naveta, depind de masina si am grija de ea. Din cauza ca are deja 10 ani, chiar daca nu are multi kilometri, incepe sa mai cedeze cate ceva si sunt nevoit sa scot bani din buzunar pentru cate o reparatie. Ultima data s-a defectat un senzor si a inceput sa scoata fum (e diesel) cum nu scosese vreodata pe esapament. Am dus-o la service si am rezolvat. Cateva sute de lei au disparut din buget, dar „tigaia” merge ca noua.