Prima casă. Şi a doua şi a treia…

Spre deosebire de majoritatea dintre voi, eu n-am avut o copilărie obişnuită [nu-mi place cuvântul „normal”, consider că normalitatea fiecăruia reprezintă lucruri sau stări diferite]. Nu am crescut într-o casă sau într-un apartament, ci în trei case şi vreo trei apartamente. Şi-o garsonieră în Timişoara, dar acolo am stat prea puţin ca să conteze. Aşa că nu am în pod cutii de acum 20 de ani, cu haine sau jucării de când eram mică, nu am nici în debara cutii cu ornamente de Crăciun; fie s-au pierdut pe drumul dintre multele mele case, fie le-am aruncat. Nu neapărat din lipsă de spaţiu [acum stau într-un apartament cu patru camere, deci loc ar fi pentru depozitarea lor], ci pentru că, mai ales în ultimii ani, am devenit ceva mai practică şi nu mai păstrez chiar toate obiectele posibile.

A fost o tranziţie grea, de la hoarder-iţă la o oarecare normalitate, dar acum mi-e bine chiar dacă nu mai am nici găleata cu lego românesc cu care mă jucam la şase ani, nici păpuşile pe care le „pictam” cu ojă şi creion chimic, nici casetele „originale” peste care am înregistrat muzica anilor ’80-’90 de la radio şi nici măcar peniţele cu care Tata inventa tot felul de fonturi.

Dar să ne întoarcem la casele în care am copilărit eu. Primele amintiri sunt amestecate: când la Orăştie, în micuţul apartament cu două camere care pe atunci îmi părea imens, la fel ca şi oraşul, când la casa bunicii de la ţară.

Apartamentul cu pervaz din tablă

Am locuit până la 12 ani în Orăştie, într-un apartament cu două camere. Mi se părea unic şi-mi plăcea la nebunie, chiar dacă, ulterior, aveam să descopăr multe altele identice. Arhitecţii lui Ceauşescu au făcut câteva schiţe planuri şi-au început construcţia socialistă a milioanelor [+/-] de apartamente. Ai mei nu au apreciat faptul că intrarea în balcon se făcea prin sufragerie şi au astupat uşa respectivă, iar geamul de la bucătărie, care dădea în balcon, a devenit uşa spre balcon. Nici faptul că debaraua şi cămara ocupau mare parte din bucătărie nu le-a plăcut, aşa că le-au eliminat, au spart pereţii care despărţeau bucătăria de micul hol şi-au construit o altă cămară pe balcon. Era un apartament foarte cochet, zic eu.

Am crescut auzind TIR-urile care treceau prin oraş – cu siguranţă mai multe acum decât în urmă cu 20 de ani -, ascultând tropotul cailor care trăgeau căruţe şi, în noiembrie, admirând sutele de lumânări aprinse de Ziua morţilor. Apartamentul nostru avea vedere doar în faţa blocului, iar blocul era amplasat la şosea – nu orice fel de şosea, un drum naţional şi ulterior european. Întotdeauna adormeam şi mă trezeam pe fondul sonor al maşinilor care treceau prin Orăştie. Niciodată nu m-a deranjat acest zgomot, ba dimpotrivă, combinat cu sunetul ploii care cădea pe pervazul din tablă de la geamuri, era fondul sonor perfect pentru un somn dulce. Şi, cum spuneam, într-o seară din fiecare lună noiembrie aveam parte de un spectacol impresionant; blocul meu nu doar că era la 10 metri de un drum european, dar peste drum se află un cimitir. Unii ar găsi detaliul ăsta ca fiind sinistru; pe mine nu m-a deranjat deloc şi chiar mă fascina ideea de plimbare printre monumentele funerare.

Atunci când părinţii au decis să vindem apartamentul şi să ne mutăm în Deva, am fost devastată distrusă şi mi-am jurat că-l voi cumpăra la loc atunci când voi creşte mare. După vreo 10 ani, m-am întors în blocul în care am crescut; bineînţeles că nu arăta aşa cum mi-l aminteam eu, unii dintre vecini se mutaseră [fie peste drum, fie prin alte părţi], uşa de la spălătoria scării avea acum yală, cutiile poştale erau altele, scara era destul de curată… un singur lucru a rămas neschimbat: mofturile vecinilor de la parter şi dorinţa acestora de a încuia una dintre uşile de acces la scară.

Am avut ocazia să revăd şi apartamentul în care am crescut; mobila din sufragerie era tot acolo şi aproape că mi-a venit să plâng când am văzut-o. Măcar pe aia o pot vedea oricând în pozele făcute de ziua mea. În rest, aproape totul a fost schimbat, iar apartamentul este cu mult mai mic decât mi-l aminteam eu [dar şi eu sunt cu mult mai mare, so it makes sense]. Zugrăvit în culorile alese de noii proprietari, personalizat cu obiectele lor, apartamentul cu numărul 21 nu va mai fi niciodată apartamentul meu. O altă fetiţă a crescut în el şi poate că, atunci când părinţii ei îl vor vinde, îşi va jura şi ea în barbă că o să-l cumpere când se face mare. Şi poate că şi ea o să se întoarcă acolo după 10 ani şi n-o să-l mai găsească aşa cum l-a lăsat, aşa că va renunţa la idee. Cine poate şti?

Locuinţa mea de vară / E la ţară

Nici casa de la ţară a bunicii mele, una dintre puţinele [imobile] constante în viaţa mea, nu mai arată la fel ca acum 20 şi ceva de ani. Unele acareturi au fost dărâmate, altele au fost construite, curtea este acum betonată, am auzit că şi fântâna a secat, deci n-o să mai aud în grabă sunetul distinct pe care-l făcea la urcare şi coborâre lanţul de care e agăţată o găleată din tablă. Măcar găleata e aceeaşi de acum 25 de ani!

Casa în care mă întorc în timp

O altă casă din acelaşi sat, în care locuieşte o mătuşică de-a mea, a fost de curând „îmbunătăţită” cu geamuri termopan şi nişte straturi de zugrăveală. Din fericire, acolo încă mai sunt două sau trei camere neschimbate şi ori de câte ori vreau să mă întorc în trecut, pot să-i fac o vizită mătuşii. Ei i se pare ciudat că vreau să intru în camerele nelocuite, pentru mine e chiar o teleportare în anii ’80. Şi nu pentru că ar avea mobilier şi lucruri vechi în ea, ci pentru că sunt multe obiecte între care am crescut. Încă mă uit fascinată la felul în care cele două rânduri de plăci foarte mici din faianţă, în mai multe nuanţe de albastru, au fost aşezate ca brâu al faianţei din bucătărie de către cine ştie ce meşter, în urmă cu cine ştie câţi ani. Baia mătuşii nu era funcţională pe-atunci [din motive de lipsă a canalizării, cred], aşa că o folosea pe post de storage room. De-acolo ieşea, de câte ori mergeam în vizită, cu câte o sticlă de Pepsi de 0,5 şi mă întreba, zâmbitoare: „Bei un Pexi?”.

Casa nemţoaicei de la Orăştie

Cea de-a treia casă este şi cea mai frumoasă dintre toate. Nu a fost niciodată casa mea, nu m-am referit la ea ca fiind „acasă”, dar am petrecut multe zile fericite în ea. Este casa naşei mele, acolo unde, în şcoala primară, mergeam după ce terminam orele cursurile. E singura casă în care ceream de mâncare şi nu aşteptam să se supere cineva pe mine pentru că nu vroiam să mănânc; soacra naşei făcea nişte ciorbe delicioase, iar naşa continuă tradiţia cu mâncăruri incredibil de bune. Pe Buni Lola o trăgeam de halat şi-i spuneam: „Mi-i ţoame, tu!”. Cu Dana, una dintre cele două verişoare, mă jucam în podul imensei case. Aveam câte o „parcelă” în care ne aranjaserăm tot felul de cutii de creme, sticle de parfum şi alte ambalaje – toate goale! – şi… nu mai ştiu care era scopul, dar ţin minte că în copilărie aveam tendinţa să ne „facem casă” din pături, fie că era într-un colţ al unei camere, fie într-o grădină, fie în curtea blocului.

Cu Dana mi-am făcut şi casă, dar mai ales am făcut şcoală. Fiică de profesori, Dana se simţea foarte bine în postura de profesoară, mai ales că ea era în clasa a VI-a, iar eu într-a-ntâia. În fiecare după-amiază petrecută la ea acasă, aveam ore: de română, de matematică, de geografie, de desen etc. Preferatele mele erau orele de analiză a picturilor, unde studiam tablourile agăţate atât de sus pe pereţi, încât dacă ar fi fost într-un apartament, ajungeau pe la vecini. Dana m-a învăţat multe lucruri şi pentru asta o să-i fiu recunoscătoare toată viaţa.

Casa a fost construită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către un neamţ, pentru iubita lui. Şi chiar dacă nu-i adevărată povestea, eu tot vreau să cred că aşa s-a întâmplat, mai ales că pe frontispiciul faţada casei era scris un nume de nemţoaică. Parcă Hanna. Între timp, acesta a fost acoperit de vopsea. Tot acoperite de vopsea, dar încă vizibile, sunt nişte butoane ale unei sonerii, unul dintre ele aşezat chiar lângă vana din baie. Am întrebat la ce folosesc şi mi s-a răspuns: erau butoanele pentru servitori.

Podul casei adăpostea, aşa cum am văzut eu prin filme, fie amintirile mai multor generaţii, fie lucrurile care, într-un mod cu totul inexplicabil pentru mine, nu mai avuseseră loc jos, în casă. Aici nu exagerez deloc, casa chiar este foarte mare – şi îmi părea de zeci de ori mai mare atunci când eram foarte mică. Unul dintre visele pregnante ale copilăriei mele era legat de casa asta: visam că în spatele bibliotecii masive din sufragerie există o uşă secretă care duce către o altă încăpere, unde există o pianină. N-am verificat [neamurile sunt foarte de treabă, dar, rudă sau nu, nici mie nu mi-ar plăcea să-mi mute cineva mobila prin casă – cu atât mai puţin un copil de şapte ani], dar am studiat cu atenţie şi dincolo de sufragerie nu e decât o altă cameră, mai mică. Este atât de mică, încât nici nu cred c-ar încăpea o pianină acolo.

La Deva, în buricul târgului

Când am plecat din Orăştie la Deva, ne-am mutat în apartamentul în care locuiseră bunicii mei, aşa că tranziţia a fost una destul de uşoară. Ştiam mobila, ştiam toate încăperile, nu m-am simţit ca o străină în noua mea casă. Ba chiar am ajuns s-o ştiu atât de bine, încât mutarea de aici a fost de zeci de ori mai dureroasă decât din Orăştie. Aveam, în sfârşit, o cameră numai a mea. Fusese camera bunicului şi arăta ca un vagon [oare de-aia îmi plac atât de mult trenurile?]: lăţimea de doi metri şi-un chiştoc şi lungimea de vreo cinci sau şase. Singurul balcon al casei era în prelungirea camerei mele, aveam baia la doi paşi, holul-cameră de zi dincolo de uşă şi, dacă uşa de la intrare era deschisă, vedere până pe casa scării. Ştiam tot ce mişcă şi-mi plăcea acolo, chiar dacă era cam îngustă camera mea.

Acum mă gândesc cu regret că nu am nici o poză cu ea şi ca s-o revăd, trebuie să închid ochii şi să mă concentrez destul de mult. Din mobilier mai am doar dulapul şi un birou… covorul a fost măcelărit, o bibliotecă a ajuns pe la ţară, patul era prea mare şi vechi, aşa că l-am vândut.

Aici nu mai aveam gălăgia de la Orăştie, aşa că auzeam orice şoaptă în noapte. Şi erau, eheeei!, pentru că balconul dădea în spatele blocului, acolo unde dădea şi intrarea de serviciu a „defunctului” restaurant Transilvania din Deva. Chefuri, beţii, scandaluri [mai rar] – le auzeam pe toate. Nu era tocmai o situaţie grozavă, mai ales atunci când trebuia să mă trezesc la 7 ca să fiu la şcoală la 8, aşa că mă mai lipseam de câte un cartof sau de câte-o nucă, pe care le aruncam în blocul vecin în speranţa că-i alung pe cheflii.

Când a venit Regele Mihai în Deva, Piaţa Victoriei a fost plină ochi de simpatizanţi sau de gură-cască. Plină ochi! Chiar şi deasupra terasei restaurantului Transilvania se urcaseră unii nărozi [normal, şi eu şi tata ne-am căţărat acolo], de statuia lui Decebal nu mai vorbesc. Era un covor de oameni adunaţi să-l vadă în carne şi oase pe rege. Se mai ţineau şi spectacole în aer liber tot în faţa Casei de cultură, aşa că toată ziua auzeam pregătirile sunetiştilor şi „doi zece, doi zece”. Deh, avantaje şi dezavantaje. Am văzut câţiva artişti în spectacole, l-am văzut şi pe Adrian Păunescu, am făcut rost chiar şi de-un autograf de la fiul său, Andrei Păunescu [nu mai ştiu ce face şi cum arată acum, dar pe vremea aia mi se părea „bunăciune”].

În trecere, printr-un vagon

Din „buricul târgului” ne-am mutat când aveam 18 ani. Ca să ne fie, din nou, tranziţia mai uşoară, am stat întâi în chirie aproape un an, tot în Deva, într-un apartament tip vagon: sufrageria prin care era obligatoriu să treci şi dacă vroiai să mergi până la baie, o bucătărie imposibil de mică, două camere aşa şi-aşa, una mai măricică şi-un hol foaaarte lung. La parter. Fără gratii la geamuri. Cu frunze din copaci pe care le mişca vântul şi care nu mă lăsau să dorm până dimineaţa. Un singur lucru bun, totuşi: ţevile de apă caldă treceau pe sub apartamentul nostru, aşa că puteam umbla desculţă toată iarna. Vara nu mai era la fel de plăcut.

Hunedoara, cimitir al…

Ai mei au vrut să cumpere apartamentul ăsta, dar din fericire, proprietara ţinea cu dinţii de un preţ ridicol de mare faţă de cât valora el. Aşa că ne-am orientat către Hunedoara, unde în anul 2000, apartamentele modeste costau cât un balcon construit de la zero în Deva. Al nostru n-a fost chiar atât de ieftin, dar cu banii ăia n-ai mai putea cumpăra acum nici o poşetă Birkin.

For the record, înainte de a mă muta aici, mai fusesem în Hunedoara de două ori. O dată ca să văd Castelul Corvinilor şi a doua oară în trecere, în drum spre Valea Jiului. Ai mei căutau deja de ceva timp apartamentul potrivit, aşa că atunci când l-au găsit pe ăsta, m-au luat şi pe mine – nu ca să-mi ceară părerea, ci ca să-mi văd viitoarea casă. Am auzit-o pe mama spunând că-i cel mai mare dintre toate apartamentele pe care le văzuseră în Hunedoara, aşa că n-am putut decât să-mi închipui prin ce cămăruţe au trecut până să ajungă la ăsta, care-mi părea foarte mic. Era zugrăvit în toate culorile pământului kitsch-ului, de la roz fuchsia la verde pădure. Baia mare era vopsită într-o oribilă nuanţă de verde, iar când spun vopsită mă refer la vopsea lucioasă, nu la zugrăveală. N-avea chiuvetă, iar vana [cada, pentru cei mai elevaţi] arăta de parcă trecuse printr-un război. De WC nu mai zic nimic.

Când am revenit în apartament, era deja pusă gresie peste tot şi faianţă în bucătărie şi băi, iar pereţii erau zugrăviţi în alb. Deja părea mai mare şi mai curat, aşa că mi-am zis că n-o fi dracul atât de fuchsia. Problema cea mare rămânea oraşul: nu ştiam pe nimeni, nu ştiam nimic, nu vroiam să ştiu nimic. Eram încă în liceu, aşa că mare parte din zi mi-o petreceam în oraşul meu de suflet, Deva. Era bine. :D

Într-o seară, mi-am zis că a fi cazul să încerc să învăţ împrejurimile, aşa că am plecat la plimbare, dar am mers pe un singur trotuar, iar când am considerat că am văzut destul, m-am întors acasă – pe acelaşi trotuar, bineînţeles. Niciodată n-am stat bine cu orientarea în spaţiu.

Între timp, Hunedoara a început să semene mai puţin a comună şi mai mult a oraş, dar tot mai e mult până departe. Tot în Deva mă simt acasă, chiar dacă acasă sunt în Hunedoara. Sună ciudat, dar aşa simt. Între pereţii apartamentului mi-e bine, când deschid geamul şi aud manele nu-mi mai e atât de bine; când ies în oraş şi n-am unde să beau un suc, că se închid toate birturile la 23, iar nu mi-e bine; când ies să mă plimb şi văd aceleaşi clădiri triste, iar nu-i bine. Şi tot aşa.

Asta e povestea caselor mele: prima, a doua, a treia… şi cine ştie pe unde-o să mă mai ducă viaţa, că dacă-mi spunea cineva, acum 15 ani, că o să locuiesc în Hunedoara, îl scuipam între ochi. /:)

Foto: Wisconsinhistory.org

Dacă ai găsit o greșeală de redactare, mi-o poți semnala selectând textul cu pricina și apăsând Ctrl+Enter. Mulțumesc!

9 thoughts on “Prima casă. Şi a doua şi a treia…”

  1. Păi numai atât? Din introducere aveam impresia că sunt mai multe. Eu am schimbat exact 11 locuinţe (12 cu cea a bunicilor) în 4 oraşe din două ţări. Una din ele, datorită conjuncturilor vremii, a fost un uscător de bloc comunist, cu baia amenajată din două rânduri de placaj, de un metru pe un metru. Dar nu era foarte aglomerat; stăteam doar eu cu mama. Deci amintiri în cămară aproape zero. În sufletul şi în mintea mea, însă, o infinitate.

  2. Cred că nu e chiar atât de rău să schimbi atâtea locuinţe…Cred că poţi să ai parte de mai multe experienţe decât cei care se nasc şi mor cu acelaşi domiciliu, nu?
    Şi la urma urmei, acasă e acolo unde îţi este sufletul.
    Eu aş putea să scriu un articol doar despre locurile în care am locuit în timpul facultăţii şi după…

  3. Am trecut si eu atat prin Deva cat si prin Hunedoara cand eram prin facultate si umblam dupa fete :). Deva mi-a placut mai mult decat Hunedoara.

    @trenderiţa Cristiana in felul asta am ajuns sa cunosc Bucurestiul :)) m-am tot mutat din cartier in cartier an de an ( nu sunt de loc din Bucuresti ).

  4. Pingback: Denisuca – nevastă de Coşmar » Copii “din flori”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.