În inima județului Hunedoara, la aproximativ 10 kilometri de municipiul Hunedoara, se aflau mai demult șapte sate și cătune: Cinciș, Cerna, Valea Ploștii, Baia Craiului, Moara Ungurului, Bălana și Ciuleni. În anii 1960, pentru a alimenta cu apă combinatul siderurgic din Hunedoara, autoritățile comuniste au decis să construiască un baraj pe Valea Cernei. Peste 800 de familii au fost relocate, iar biserici, cimitire și gospodării întregi au fost îngropate sub apă. Satul Cinciș, atestat documentar din 1360, avea o biserică veche de șase secole, considerată locul de odihnă veșnică a mamei lui Ioan de Hunedoara.
Un alt exemplu de sat dispărut este Bezidul Nou, din județul Mureș. Și aici, oamenii au fost forțați în anii 1980 să-și părăsească locuințele pentru construirea unui baraj. Tot satul a fost înghițit de ape, pentru mult timp rămânând vizibilă doar turla bisericii, care răsărea din mijlocul lacului, ca o mărturie mută a ceea ce a fost odinioară o comunitate vie. Turnul a fost simbolul programului de distrugere a satelor din comunism și a rezistat în apă până în 2014, după care s-a prăbușit de tot, dar prin donații publice a fost reconstruită biserica, fix acolo unde era, în apă (Gaspar Peter, ghid turistic, pentru Pro TV).
Bezidul a devenit, în timp, simbolul vizibil al satelor sacrificate pentru planuri industriale și energetice, unde istoria s-a cufundat, la propriu, în uitare. Din fericire, în 2024, biserica a fost refăcută și transformată în atracție turistică.
Mult mai toxică este povestea satului Geamăna, din județul Alba, acoperit de sterilul toxic provenit de la exploatările de cupru din Roșia Poieni. Deși nu a fost oficial evacuat în totalitate, majoritatea locuitorilor au fost forțați să plece, iar puținii care au rămas trăiesc printre nămoluri roșiatice*1, cu aerul și pământul otrăvite. „Nu au plecat toți deodată. Au plecat în 20-30 de ani, pe măsură ce iazul de steril a crescut. Când ajungea la casa lui, omul trebuia să plece” (G4 Media). Satul, odinioară așezat într-o vale liniștită, începând cu anul 1978 a fost transformat într-un peisaj apocaliptic, în care doar turla bisericii mai amintește că acolo a fost cândva viață. Pentru fotografi, însă, locul e mană cerească.
Mai celebră, dar cu o poveste la fel de tragică, este insula Ada Kaleh, de aproximativ 1,7 kilometri lungime și 0,5 kilometri lățime, care se afla pe Dunăre, la 3 kilometri în aval de Orșova, în zona Porților de Fier. O comunitate multiculturală, cu puternice influențe turcești, Ada Kaleh era un loc pitoresc, cu grădini luxuriante, moschee, ateliere de dulciuri orientale și tradiții unice. În 1970, insula a fost scufundată pentru construirea barajului, iar locuitorii au fost mutați. Deși autoritățile au promis reconstruirea insulei pe o altă insulă din apropiere, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, iar identitatea insulei Ada Kaleh s-a risipit în Dunăre, la fel ca miresmele cafenelelor și poveștile de seară. Tatăl meu mi-a povestit că a avut ocazia să bea cafea la nisip pe această insulă, o amintire unică, pe care o mai păstrează doar în memorie, că pe atunci nu aveau camere foto să imortalizeze fiecare cafeluță și s-o posteze pe „Insta”.
Aceste sate spun aceeași poveste dureroasă: aceea a unor comunități dezrădăcinate, a unor oameni siliți să-și lase în urmă viețile, iar uneori chiar morții. Sunt povești reale, încă vii în memoria celor care au trăit acolo sau care și-au auzit bunicii povestind despre evenimentul care le-a marcat viețile. Dincolo de lacuri de acumulare, de baraje sau mine, aceste locuri ne amintesc că fiecare proiect de „modernizare” ar trebui să țină cont, în primul rând, de oameni și de poveștile lor.
Revin, astfel, la sensibila poveste a Roșiei Montane. Pe acest blog, dar și în discuțiile purtate „offline”, am susținut mereu că o investiție care să transforme acea zonă este de preferat ruinei care este, astăzi, satul Roșia Montană, din județul Alba. Ceea ce propuneau canadienii de la Gabriel Resources (RMGC), prin Roșia Montană Gold Corporation, era o transformare totală a zonei, care, desigur, presupunea și distrugere (dar controlată), dar și reconstrucție și conservare.
Proiectul propus de RMGC a stârnit una dintre cele mai ample dezbateri publice din România postdecembristă. Din anii 2000, compania a venit cu promisiunea revitalizării unei zone izolate și grav afectate de sărăcie, propunând un proiect minier aurifer la scară industrială. Planul prevedea extragerea a peste 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint, prin metoda cianurării, o tehnică controversată și cu riscuri majore de mediu.
În schimbul modificării radicale a reliefului – prin excavarea a patru munți și strămutarea unei părți din sat, RMGC promitea reconstrucția unor clădiri de patrimoniu, investiții în infrastructură, locuri de muncă și transformarea zonei într-un punct de atracție turistică, chiar dacă „turismul” imaginat era mai degrabă unul tematic, legat de minerit, decât unul tradițional.
Vă spun sincer că pe mine m-a cucerit proiectul lor. Am crescut în comunism, născută fiind la începutul anilor 1980, și am văzut destule zone industriale triste, destule sate neîngrijite, încât să-mi licărească ochii la gândul unui sătuc de munte amenajat cu bani mulți, reconstruit, făcut în așa fel încât să-ți fie mai mare dragul să fii turist acolo. Am fost de câteva ori la Roșia Montană, ultima oară chiar cu intenția de a face turism acolo, pentru că asta promiteau opozanții proiectului. Din păcate, infrastructura rutieră nici măcar nu mi-a permis să urc cu mașina în sat. Era februarie, frig, risc de alunecare. Sunt mulți ani de atunci și nu am mai avut nici o dorință de a fi turist la Roșia Montană, știind că nu s-a mai schimbat nimic. Pentru că da, oamenii s-au unit ca să „salveze” Roșia Montană, dar nu au putut s-o salveze decât de canadieni, nu și de nepăsarea autorităților.
Am vrut să facem turism la Roşia Montană – Denisa Lala ✿
Roșia Montană nu este un loc oarecare. Cu o istorie minieră de peste două milenii – din perioada dacică și apoi romană, cu galeriile antice păstrate până azi – localitatea a devenit simbolul luptei dintre dezvoltare și conservare. În 2016, a venit o decizie istorică: Ministerul Culturii a clasat Roșia Montană ca sit istoric de importanță națională, ceea ce a blocat orice fel de intervenție industrială în zonă. Iar în 2021, Roșia Montană a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, gest care a închis definitiv ușa exploatării miniere, dar a deschis alta – cea a unei posibile dezvoltări turistice și culturale, cu respect pentru patrimoniul unic al locului.
Această poveste contrastează puternic cu cele ale satelor dispărute despre care vorbeam mai devreme – înghițite tăcut de ape, din rațiuni strategice sau economice, fără mari proteste sau reflecții ulterioare. Dacă acolo nu s-a mai putut întoarce nimeni, Roșia Montană are încă o șansă. Rămâne de văzut dacă vom ști ce să facem cu ea.
Eu am o întrebare pentru cei care au „salvat” Roșia Montană: de câte ori ați mai fost pe acolo, să vedeți ce ați salvat, să lăsați bani de cazare și masă afacerilor locale? Ce artizani din Roșia Montană cunoașteți? Sunt bine, sănătoși? Vând ceva?
- apa roșiatică este cea care dă și numele localității Roșia Montană, tot din județul Alba. Mai încolo povestim și despre asta ↩︎