Sufletul nu există?

Se spune că sufletul omului cântăreşte 21 de grame. Eu nu ştiu ce să spun, dar vă pot spune că îmi simt sufletul în anumite momente. Şi sunt sigură că şi vouă vi se întâmplă.

UPDATE 4 iunie 2013: aseară, când am spălat tumbler-ul [mini-termosul sau cana de cafea cu capac, nu ştiu cum să-i zic] şi am aruncat cafeaua rămasă de peste zi, mi-am amintit că de aici a plecat ideea acestui articol: cel mai tare mă doare sufletul atunci când arunc cafeaua făcută şi nebăută. Beau cam un litru de cafea pe zi, dar uneori se întâmplă să mă trezesc târziu şi ca să pot adormi, după ora 19 încerc să nu mai beau cafea, aşa că la sfârşitul zilei, când pregătesc filtrul pentru cafeaua de a doua zi, trebuie să arunc din el cafeaua nebăută. :( And this makes me sad.

Unul dintre aceste momente este atunci când arunc mâncare.

Mi s-a întâmplat chiar ieri, când am curăţat frigiderul. Morcovi fleşcăiţi, brânză de casă stricată, nişte prăjituri de la Paşte [da, tu mamă, le-am aruncat pe toate], ouă vopsite şi borcane aproape goale cu te-miri-ce. Le-am aruncat pe toate şi, ca de fiecare dată, m-a durut sufletul. Adevărul e că are dreptate Radu: unele alimente sunt vândute în cantităţi mult prea mari şi de cele mai multe ori ajungem să le aruncăm, pentru că doi oameni nu pot consuma întotdeauna conţinutul unui borcan cu muştar sau toate măslinele dintr-o cutie sau un litru de lapte, dacă îl foloseşte doar unul pentru cafeaua de dimineaţă.

Mi s-a întâmplat să arunc chiar şi ciocolată, pentru că dragul meu soţ ştie cât îmi place şi ultima dată când a fost în străinătate fără mine s-a întors cu mult prea multă ciocolată, prea multă chiar şi pentru mine.

Mă mai doare sufletul şi când dau prea mulţi bani pentru un produs sau serviciu care nu merită banii respectivi. Sau când diferitele companii care deţin monopol mă suprataxează doar pentru că nu am alternativă: când plătesc factura la curent, din care o bună bucată o reprezintă contribuţia mea pentru cogenerare, ca şi cum eu aş fi nerăbdătoare să-i susţin din banii mei pe cei care produc energie electrică din surse regenerabile. Super, era visul meu să vă dau certificate verzi, că nu vă mai satură dumnezeu de ele!

Şi Enel nu sunt singurii mei „prieteni” pe care-i pomenesc o dată la două luni, când contribui, că de-aia m-a făcut mama cetăţean respectabil, ca să consum şi să plătesc şi ceea ce n-am consumat. Şi când plătesc gazul mă simt la fel de jecmănită, după care deschid televizorul ca să mai văd o ştire şi aflu că furnizorii de gaze naturale cer mărirea preţului, pentru că… pitong. Mă doare sufletul, dar dacă vreau apă caldă, plătesc.

Despre motorină ce să mai zic? Plătesc şi mă doare sufletul: şase lei litrul, cu 50% mai scumpă decât Coca-Cola şi de şase ori mai scumpă decât apa minerală pe care o beau eu. Deci Fordul meu „bea” mai scump decât mine! Numai că nu-i vina lui, el consumă destul de puţin, e vina Statului Român care, dragul de el, s-a gândit să mă omoare de tânără, aşa că îmi bagă taxe în absolut toate produsele pe care le cumpăr.

Vrei combustibil pentru maşină? Vezi că ţi-am băgat în el şi taxa de drum. Cum care drum? Ăla plin de gropi în care-ţi rupi maşina, că doar şi mecanicul auto trebuie să trăiască din ceva. Şi da, îi luăm şi lui taxe, ce, banii lui nu-s buni? Ah, ţi se pare cam mult faptul că trebuie să plăteşti taxa de drum şi când cumperi combustibil, dar şi când circuli pe drumurile naţionale? Nu-ţi convine, nu circuli.

Vrei să mănânci, să bei, să fumezi, să bei cafea? Ţi-am băgat taxă în toate. Te-ai îmbolnăvit şi vrei să te duci la spital? Vezi că ai şi acolo o mică taxă, i-am zis „coplata pentru sănătate”, plăteşte-o şi să fii sănătoasă! Plăteşti, că n-ai încotro, plăteşti şi te doare sufletul, dar măcar nu te mai doare ce te durea înainte de internare, corect? Dacă nu-i corect, mai plăteşti o dată şi la cabinetul privat al medicului, că doar ai de unde.

Pe voi când vă doare sufletul?