Vechituri și șmecherie

După doi ani jumate, m-am întors la târgul de vechituri al hunedorenilor. De data asta, l-au mutat în incinta parcului industrial și au pus bilet de intrare: 1 leu. Am ajuns înainte de ora 9 AM, când vânzătorii încă își mai aranjau marfa pe pături, pe jos.

Era un frig de înghețase tot, nu doar apele, dar asta nu i-a oprit pe „oamenii de afaceri” să pună la vânzare de la haine vechi la hard-disk-uri, telefoane mobile, baterii, ciocolată, creme de față, șampoane, și mai multe haine vechi, încălțăminte, tacâmuri ș.a.m.d..

Hainele vândute în târgul ăsta sunt, fără excepție, marfă de mâna a doua. Nu de mult vă spuneam că dacă aș avea timp și mai ales răbdare să bat toate second-hand-urile din Hunedoara, mi-aș putea face o garderobă rezonabilă cu haine de firmă la prețuri de nimic. Chiar vineri am luat o bluză H&M cu 2 lei, una Tommy Hilfiger cu 3 lei, iar nu de mult am pus mâna pe un sac de dormit Quechua cu 15 lei. Deci nu ducem lipsă de haine la mâna a doua în Hunedoara, o grămadă de magazine care vindeau haine noi s-au închis în ultimii ani, pentru că toată lumea își cumpără din second. 

Ei bine, în târg e un pic altfel: vânzătorii cred că oamenii care merg în târg nu vizitează niciodată nimic în oraș, deci nu au idee care sunt prețurile pe la second-uri. Prin urmare, o bluză faină PUMA se vindea [adică vorba vine, că nu cred că au vândut-o cuiva] cu 20 de lei, căciulile costau cinci lei bucata etc. Prețuri de oraș, vorba aia, când la Hunedoara, de banii ăia îți cumperi o ținută și nu o singură piesă vestimentară.

În toată agitația aia, vedem o geacă portocalie, faină, ceva firmă cunoscută. Așteptăm, la propriu cu ochii în soare, câteva minute bune, nu vine nimeni. Renunțăm și mergem mai departe, la o altă pătură pe care erau expuse haine de iarnă, costume de ski și geci de firmă.

Bineînțeles, absolut nici un produs din tot târgul ăla nu avea vreun preț expus. Prețul se face „din ochi”, după cum i se pare negustorului că ești de bine sau de prost îmbrăcat. Note to self: data viitoare când merg la târg să mă îmbrac cu cele mai rele haine ale mele, ca să mi se „facă” un preț corect.

Revenind la pătura cu costume de ski şi geci de firmă, am pus ochii pe nişte pantaloni foarte faini, VERZI, şi am aşteptat să apară şi vânzătorul, prins probabil cu alte treburi mai importante. „Cât sunt pantalonii ăştia?!, întreb. „150”, vine imediat răspunsul. „De lei sau de mii?”. „Pfff, normal că de lei, da’ ce crezi, că dau VOLCOM cu 15 lei???

Mă-nţelegi, ăia erau pantaloni de firmă şi nu îşi putea permite să mi-i dea cu mai puţin de TREIZECI DE EURO, ei fiind FOLOSIŢI, vechi, la mâna a doua. Pentru comparaţie, în second-urile din oraş sunt cel mult 25 de lei pantalonii de genul ăsta, de ski, căptuşiţi, cu sau fără etichetă care să le ateste „valoarea”. Când cumperi haine la sac, la kil sau la container, nu stă nimeni să-ţi arate eticheta şi să-ţi spună că pantalonii ăia, când erau noi, au fost foarte scumpi, pentru că nimănui nu-i pasă. Au fost. Acum sunt doar nişte cârpe la mâna a doua, nu mai valorează mare lucru. Ei bine, nu, omul nostru nu putea să vândă VOLCOM cu mai puţin de 150 de lei, pe o pătură aşezată pe jos, la marginea oraşului, în condiţiile în care la banii ăia îţi iei pantaloni de ski noi, chiar dacă mai spre sfârşitul sezonului. Şi-i iei dintr-un magazin încălzit, cu cabină de probă, îi poţi proba fără să-ţi îngheţe fundul la minus 4 grade şi fără să fii privit de sus de vân[z]ătorul de branduri.

Altă pătură, de data asta cu vase și tacâmuri, obiecte decorative și în general cam tot ce ar arunca un neamț din casa bunicului său, după ce acesta a murit. Era un munte de tacâmuri printre care, sunt sigură, aș fi găsit câteva chestii faine. Deja pusesem ochii pe o lingură mişto când l-am auzit pe un mușteriu întrebând: „Cum dai astea?”. Astea erau tacâmurile, iar întrebarea îi era adresată vânzătorului. „Cum vreau eu le dau!”, a venit și răspunsul. „Bun atunci, să fii sănătos”, răspunde potențialul client, în timp ce se îndepărta spre altă pătură. „Și tu la fel!”. Am plecat și eu, că nu aveam dispoziția necesară pentru astfel de amabilități, la o oră atât de „mică”.

Un alt vânzător le explica unor clienţi interesaţi că „absolut tot ce vezi aicea îi Germania, tot-tot-tot!”. Ca să vezi unde stătea ascunsă Germania! Pe o tarabă din târgul de vechituri al Hunedoarei! Altul le explica unor cetăţene de culoare ceva despre nişte creme. Încerc să reproduc din memorie, poate nu reţin chiar cuvânt cu cuvânt, dar vă asigur că tonul era de superioritate: „Păi voi ştiţi ce-s alea, nici nu ştiţi voi de-astea?! Îs creme de-alea de să te dai pe faţă ca să nu îţi apar coşuri, să nu ai probleme”. Nu aş avea încredere să cumpăr produse cosmetice din târg, cu atât mai puţin de la un bărbat care crede că o cremă hidratantă se aplică pe faţă ca să nu faci coşuri. Şi am văzut şi un flacon de Gerovital Plant Tratament printre cremele care te scapă de probleme. Ufff.

Am mai găsit o pereche de cizme Camper, din nou VERZI, dar nu mi se potriveau. Aş fi dat 30 de lei pe ele şi le-aş fi purtat după o dezinfectare laborioasă, dar erau mărimea 38 şi eu trăiesc pe picior mai mare. Mi-a rămas gândul la ele, totuşi.

În rest, dulciuri nemţeşti, cafea, cosmetice de provenienţă dubioasă, sute de telefoane vechi – un fel de istorie a telefoanelor mobile, dacă vreţi – şi zeci de alte şi alte accesorii picate de pe calculatoare şi vândute de bune fraierilor care ar fi în stare să plătească pentru produse electronice acoperite de o pojghiţă de gheaţă.

Multă şmecherie din spatele păturilor [tejghele aveau doar câţiva, care au reuşit în viaţă, restul îşi expuneau marfa pe pături], mulţi oameni căutând nimic, o grămadă de posibili asistaţi social şi în general oameni fără vreun scop în viaţă, frunzărind printre vechiturile expuse pe pături. Şi şmecherul care nu poate să vândă VOLCOM la cinşpe lei.

Şi multă tristeţe.

Ilustraţie: Market, de la Shutterstock