„Dă-mi aia de lângă ăla, de-acolo!”

Citind articolul ăsta, mi-am adus aminte de unul dintre primii mei şefi, un tip foarte inteligent, dar foarte haotic, cu o memorie organizată într-un mod pe care nu multă lume îl înţelege.

Ştefan Ciocan, că despre el e vorba, avea pretenţia să ştie toată lumea la ce se referea el atunci când spunea: „Unde-i ăăă… ăla?” sau „Ce-o zis ăla, n-o sunat? Tre’ să-mi dea nişte de-alea şi a zis că sună” sau chiar „Dă şi mie aia de-acolo, de lângă ăla”. Cum eu eram omul care stătea toată ziua în redacţie, pentru că la redacţie aveam net prin cablu şi nu prin dial-up, ca acasă, îi cam ştiam toate orânduielile şi atunci când se uita spre birou, ştiam ce anume căuta, atunci când întreba dacă n-a sunat ăla, ştiam la cine se referea şi atunci când cerea „aia de lângă ăla”, eu eram omul care îi putea aduce „aia”. 

Deci treaba asta nu ţine doar de creierul femeii. Sunt şi bărbaţi care preferă să facă economie de cuvinte atunci când gândurile le sunt îndreptate în altă direcţie. Ca să nu plece muza ori ca să nu îşi uite ideea, în loc să spună „Dă-mi, te rog, paharul ăla de pe birou, nu cel de lângă monitor, ci pe ăla de lângă tastatură, în care mai am nişte apă”, spun: „Dă-mi ăla de lângă aia”. Simplu.

Voi v-aţi lovit de problema asta? Dacă da, aţi întâlnit-o doar la femei sau şi la bărbaţi?